Dacă urci pe  Carasăn,  cel  mai  înalt  deal de la  capătul de  miazăzi  a  codrilor  Niculiţelului,  la  picioarele  tale,  de  jur împrejur,  frumuseţea  locurilor  ce  ţi  se  arată  în  faţa  ochilor aproape  îţi  taie  răsuflarea.  Verdele  negru  al  stejarilor  se amestecă,  ca  în  pânza  unui  maestru,  cu  argintul  lustruit  de soare  şi  vânt  al  teilor,  iar  pe  văile  salbei  de  dealuri,  verdele crud al lăstărişului de soc şi alun adânceşte peisajul.    

Către  apus  vezi  ieşind  din  umbra  întunecoasă  a pădurii  un  drum  alb  ca  de  cretă  ce  urcă  o  coamă  golaşă  ce ascunde Medanchioiul.       

Dincolo,  peste  lanţul  de  cocoaşe  de  la  orizont, nevăzută,  pe  valea  Nifonului,  curge  Taiţa,  un  şirag  de  cristal care  ţâşneşte  din  inima  pădurii,  nu  departe  de  mănăstirea Cocoş.  Aleargă  drept  la  vale,  printr-un  peisaj  sălbatic,  ocolind sau  sărind  de-a  dreptul  peste  rămăşiţele  bătrânilor  munţi  ai Măcinului,  până  în  târgul  Ortachioiului,  unde  coteşte  spre răsărit şi abia atunci o vezi, aproape de Alibichioi, la picioarele Consulului,  pinten  de  calcar  din  aluatul  aceloraşi  bătrâni munţi,  în  burta  căruia  te  poţi  pierde  în  labirintul  de  peşteri. Şerpuieşte vioi prin valea Iuliei într-un vad îngust şi când crezi că-i  gata  să  intre  în  codrii  Babadagului,  dealul  de  granit  al Başchioiului o împinge către Turda, într-o vale largă.