Poezii din ceruri cad nepotrivite, geometrii şi zmeie nu pot fi oprite. Vagi ziduri, orbite stau să se deschidă. Opoziţia ta o mai fi rigidă? Aspră mintea ta o fi mai fluidă? Iubite, zis şi cicoare, nemăsurabilă mirare, irepetabilă chemare, pentru tine, lumea ce n-are? De ce mă laşi închisă în vis, de ce pe Lună nu-i deschis, de ce crezi doar în ce va fi apoi, şi-atâta gol e între noi? De ce mă faci să te aştept, să-mi crească iarbă verde-n piept? De noapte nu m-am speriat - doar m-ai lăsat să ţi-o străbat, cu frigul şi tăcerea minţii tale să mă bat! De ce ai cerul vioriu? De ce nimic de tine nu mai ştiu? De ce mă umpli de pustiu? De ce mă laşi să-ţi scriu târziu? Deşi tu nu mai eşti demult, ştiu totul despre olimpul din tine, nimicul din care eşti plămădit, seninul sfărâmat, săruturile de departe, de var şi marea de vise închise în chihlimbar. Mai cunoşti un ţipăt, o rază, o mirare? Nu porţi corespondenţe, nu ai vreo întrebare? Mi-e puterea neputere şi mirarea mângâiere, te port ca ploaie de stele, ca pădure de argint, ca părere. Ce sânge, ce aluat să ai, să mergi aşa, cutreierat de-o stea? Ce puteri, ce formă să am, să mă primească vara ta? În ce viţe încurcate, neculese, înnodate, ţi-au rămas visele toate? Geana parcă ţi-e pustie, unghiul poate prea subţire… Te-am făcut actor într-o poezie! Ţi-am strâns în cercuri şi ţi-am dat din timpul meu nemăsurat, curbat, de parcă ştiai, de parcă răspundeai, de parcă erai… Nimic nu mă dezgheaţă ca un zbor până la tine, secret! Doar aşa îmi ajunge aer din orbite, în piept! Cuvintele aleargă, au formă de sfere, sunt albastre, pline şi grele. Nu crezi că drumul nu-ţi mai e la fel? Nu te trezeşti mai trist, mai condamnat la viaţă, mai rebel? Nu e noapte, nu e zi, fără oarbe poezii! N-au nevoie de retuşuri, sunt urcuşuri, coborâşuri... E un joc simulat, un râu; de la mine la tine gândurile curg amestecat. Ai pământul întreg şi nu-l vezi! Cerul, şi nu-l vezi! Risipeşte ceaţa, umbrele, tăcerea, să înţeleg! Mai umbli singur ca un sfânt, purtându-mă de gât, de gleznă, în gând? Pentru ce te duci, iubită, cu o sfâşiere surdă în aripă, în orbită? De-ai fi al meu decor vivant, nu ţi-aş vorbi în rime, nici savant! Dar tu rămâi un peisaj beligerant! Simţi? Stau cu tine la masă. Ai îngeri strânşi lângă casă… Şi seara asta atât de frumoasă, parcă-i a noastră! Îţi curge o apă pe frunte, o apă, o iubită şi-o luntre, cu glas, fără glas, cu pas, fără pas, răscolind cu dor, aprig şi uşor mintea-ţi de cocor… Te-am atins în vis. Atâta pot, de aproape! Toate aveau rostul lor, până într-o zi... Poate ce fac e un mod util să uit sau să o iau de la cap! De ce sunt eu în stare, de fapt? De ce te miri? De ce mă mir? De ochii tăi adânci, subţiri… De ce exişti? De ce exist în ochii tăi maro şi trişti? De vieţi aştept, conspir, mă joc. Nu simţi cum cresc până la nori şi mă întorc din piept de la tine, înapoi? Poate sunt îngerul tău vorbăreţ, disperat şi sfios. Câteodată nu pot să respir de iubire, cum numai floarea din vază o ştie. Scriu roz, mint frumos. Nu mai ştiu cum eşti: colorat sau pastel, de păpădie sau de viţă de vie, timid, îndrăzneţ, înaripat sau rebel? Ai ochi de lup, în minte jar; în loc de sânge, vin amar, o poştă plină, cerul tot neînceput şi fluturi mov sub felinar. M-aş bucura să te găsesc întreg, la loc, reîntrupat din goluri, praf şi foc. Cuvintele au început să facă un pod, o casă, un scut… N-am vrut! Închide ochii, nu te lăsa invadat, imaginat, devorat! Împresoară-mă cu umbra ta, vinovat! Cine nu te lasă? Ce mă ţine trează? Cât m-am putut apropia asimptotic, te-am tratat matematic, congruent, filozofic. Ţi-am scris o carte în alb. Dacă te-aş învăţă cumva din corp solid să faci o luminoasă şi lichidă stea? Priveşte-mă cum îţi dau foc, alchimic foc din cimbrişor, din busuioc şi cu creionul cum îmi fac, lângă tine, loc! De ce mi se întâmplă lucruri? De ce în gând am un alt gând? Erai în toate lucrurile deodată, un roi, o scânteie, o rimă, o poartă, imponderabil, previzibil unduind, de piatră! Iubeşti de-adevărat? Dac-ai vedea, dac-ai putea, dac-ai lupta! Nu eu te urmăresc! Tu mă vei căuta pretutindeni. Nu mă pot apăra de necuprinsul din tine! Ceva e nelalocul lui în spaţiu, în cer: lumina, culoarea, cuvântul, iubirea, cercul ce-ţi cer! Tu exişti. Eu nu exist. De urât, de frig, de trist, pari a duce-o cruce-n spate, grea, de crist. Nu te simţi împăcat, recompensat, de când sunt stăpână peste umbrele tale, într-un fel propriu, ciudat? Să nu le-atingi, să nu le strici, ale mele strigăte, frici! Nu te-a durut durerea mea de la-nceput! E atâta cer şi nemurire, c-a mea orbită-ncepe să respire! Cum să-ţi şterg fruntea de jale? Cum or fi mâinile tale? Nu te doare, nu te seacă dorul ce vine şi pleacă? Din spaţiul cuprinderii limitat, te-am decupat. Te-am arhivat pe un raft al meu, un colţ de stea vinovat… Nu te bucuri? Pentru tine-am mii de trucuri, sfori de zmeie şi inele, şurubele, mov spârnele - intru-n mintea ta cu ele! Dacă în mâini nu te pot ţine, măcar în gând, pot sta la tine? Mai lasă-mă o zi şi încă o zi să te alerg în vis, prin păpădii, să-ţi scriu din stele poezii, să te aştept şi să nu vii! Poţi să respiri? Tot ceru-i plin de presimţiri. Nimeni nu ne poate trezi! Ce o să învie din fantezii? Nu citeşti, doar ascunzi jurnale avântate cu plecări şi sosiri, măsurând, calculând, desfăcând spaţii, fum!

Ţi-am spus părerea mea despre eliptică orbita ta, zmei, salcâmi, grădini şi stele, intersecţii paralele…

Ai rămas în urmă din alergat. Între timp, un zid din piatră, în dreptul tău, am ridicat. Ai brumă şi sub pardesiu! Nu-ţi mai scriu! Ai un perete plin, cărămiziu! Te-am uitat, nu mai am viziuni, nu mai bat cuie-n talpă, nu mai suflu-n cărbuni. Trăiesc iubiri la barieră şi toamna, Doamne, mă disperă! Ar trebui să risc uşor, să mă ridic cu tine de picior! Nu treci de cercul tău sortit prea strâmt, firesc spre mare? Afară plouă. Ploaia va-nceta şi atunci adevărata luptă va-ncepea. O să ne ducem iară în ispită, iubita mea, de ploaie răvăşită! Cuvintele mi se par inutile, nepotrivite să te destrame, să te iubească, să te alinte, rătăcind în rigoare, închise în sticle. M-am împăcat să aştept! Eşti nesupus, geometric nemăsurat! Cu tine nu se întâmplă nimic. Dormi fericit pe scrisori închise în plic, aşteptând ceva să te răstoarne, ceva să îţi zic. Ce să-ţi dau şi ce să-ţi spun? Prin ce vrajă, ce mister, am ajuns să-ţi scriu, să-ţi cer? Cum de-am devenit lucid de te văd, te simt prin zid? Cum de-am început s-aud iarba când creşte în gând şi-orice gust are alt gust, de la apă, pân’ la must? Absurdă e şi fără sens, puterea ce o am, să-ţi împrumut privirea şi visul despre rai, de parc-ai mai avea o viaţă, cu mine să o stai! De-ai şti să scoţi din buzunare fluturi sfioşi, păsări şi o floare! Ai munţi şi văi din cărţi de geografie, iarbă şi leuştean la pălărie şi-un gând înaripat sub ea, se ştie! Degeaba vin cuvintele la tine! Ţi-am agăţat lăstuni la butonieră, păpădii şi ochii mei verzui de sferă! O mie de ani şi-un război s-au dus de atunci între noi: tu - invizibil şi trist, eu - imposibil exist! De dor, de ce n-ai înţeles că multe rime nu îmi ies, că timpu-i scurt şi n-am de-ales, că taine nepătrunse îngrop, în glastre de flori, în prosop? Ceva îmi spune că te am ca pe oricare dar, ca pe o carte, că tu ai fi miere şi lapte, nu umbră, nu noapte! Ce va veni e un hotar de trecut, o linie albastră, stăruitoare, istorică, de iubire! Cât de ciudat că eşti, că suntem! Nici nu mă chemi, nici nu mă alungi! Albul foii îmi pare infinit şi ochii pe care atât i-am pândit, acum sunt invadaţi. I-am cotropit! Nu-i fluture să te înmoaie, nici ploaie să te ia şiroaie! Cine sunt eu să port războaie? Ţi-am cântat absolut toată vara, destrămat, apăsat, chinuit, cu chitara. De peste mări, din nesfârşit, o dată n-ai binevoit să te arăţi - un răvăşit - să mă absorbi în infinit! Tu ai acel ceva vrăjitoresc că-n loc să dorm, încep să scriu, călătoresc… Nu vezi, în gând cum aripi mov îmi cresc? Mi-am pus dorinţele în zid. De cicatrice-ai corpul plin şi nu e tot, mai am, mai vin. Îţi scriu pentru a nu muri, de dor şi jale poezii. Scrisorile nu-ţi mai încap în buzunare, pe sub uşă, în ferestre, nici în cap! Ce nevoie ai avea tu, de o îmbrăţişare? Nu puteai să răspunzi de câţi munţi ai în spate, de cât drum e-ntre noi, zeci de trepte, cinci ani şi o noapte! Dac-o simplă poezie ar putea să-ţi vină ţie, o anume melodie ar putea să te învie şi armura cu o cheie vreun cuvânt să ţi-o descheie? Nu-i doar o carte ce atingi! Cu timpul vei începe să colorezi lumina, să zbori prin parc, să treci de ferestre, să zâmbeşti în vitrine, să experimentezi iubirea şi nimeni nu-ţi va cunoaşte nebunia! O stea să mai răsară, nu ai vrea? Cum poţi sta zidit în zid şi să nu strigi, să fugi, nici să nu-mi scrii la întâmplare, fantezii? De atunci, neştiind ce înseamnă, ţi-am pictat cerul şi munţii, pe pernă, o iarnă, o vară, o toamnă. Am un înger în aripă de văd râuri, mări, risipă, munţi, coclauri… de la gripă. În mintea ta, ca un pârâu m-aş răsfăţa… Avidă pofta mea de-a te-neca! În ce-absolută stare am căzut şi parcă tot nu e de-ajuns… Orice cuvânt face în juru-ţi rime, zideşte ziduri, te apără de mine. Minus infinit o fi semnul tău preferat? Cum oi fi la pipăit? Aspru, tandru, ascuţit? Cum oi fi la mângâiat? Aspru, verde, mâniat? Cum oi fi la infinit? Transparent sau mărginit? Cine te plimbă, te respiră? Nu se vede, doar se simte negura ce-o am în minte, tulburată şi fierbinte, sub o ploaie de cuvinte. Am să rămân tot însetată, în gând cu gândul tău de piatră. La tine nu o fi iubirea scrisă-n soartă! Au să rămână două stele şi cartea asta între ele, să umple vidul, infinitul, în tăcere… Dac-ai vrea să-mi fii aripă, de lumină risipită, dac-ai vrea să-mi fii izvor limpede, strălucitor, poate, poate n-am să mor! Ţi-am arătat, ţi-am desenat! Zadarnic te-ar dori a mea dorinţă! Dacă exişti, cu-a ta sfială, ia-mă de gât sau mă doboară cu un răspuns, cu o vioară, să-mi treacă de urât până la vară! Infinitul ni se potriveşte. E semnul purtat... Dacă rana-i aurie, dacă toamna e târzie, cerul bleu de nu mai ştie ce orbită să-ţi dea ţie, nu e tot o elegie? Cine ştie de ce te-ai lăsat ascuns între cuvinte de cristal, neatins digital, păstrat în buzunar la piept, experimental? Ai început absurd să baţi dinăuntrul ochiului meu stâng. Ţi-am arătat ce nu se-arată, tu m-ai lăsat să curg până la poartă. Ca peste toate, iarba o creşte… Iartă! Am să mă pierd de tot în rime, călătorind zadarnic înspre tine, fără să ştii, fără să ştie nimeni. De n-ar fi fost această carte, aş fi găsit eu altceva să te ajungă, să te ţină în orbită, stea. Prin simţurile tale în schimbare mai trec culori, fărădelegi, vise, candoare? Mi-ai face loc sub soare? Dacă ai vrea să dispărem în goană, toţi se vor gândi c-am fugit de prea multă toamnă! Atâtea tresăriri uitate, atâta frig în astă carte… cum numai noaptea ta, între foi, încape. Îmi faci loc? Un vers de apă să-ţi mai spun… Ai timp, am cum, polul îngheţat să ţi-l supun? Dai formă iubirii şi umbre luminii, e iureş în gânduri, pe jos poezii. De se întâmplă ceva şi cu tine, e rânduială de sus. Nu ai schimba un semn, ceva neînsemnat în cursul tău atent planificat? Nu te îndoi, nu te-mpotrivi, nu analiza, nu te bucura şi nici nu goni toamna ce-o pleca, iarna ce-o veni! Iubite, nu am altă nemurire, decât scrisorile aduse ţie! Ardoarea, puterea, mirarea, din ele învie. Moartea, pustiul, frigul sunt doar poezie! Va ninge liniştit, din stele, doar pentru tine, cu mărgele, mai albe, mai grele, cuvinte, orbite, aşteptări, tăceri, acoarele... Între două pustiuri de nefiinţă şi uitare, te voi pierde, ca şi cum niciodată nu am fi fost, ca şi cum o poezie nu ar putea fi un avanpost… Cum ai putea tu ca să ştii ce e adevărat, ce e nepământesc în poezii? Să vii să mă măsor cu tine, într-o zi! Apropie-te, spre amiază. Ce te-aş face? Trandafir, după mine să te ţin! Ce te-aş face? Dunăre, tot ai suflet tulbure! Am să îţi dau drumul la mână şi-am să alerg în continuare, iubind nebună, trotuarele, felinarele, drumul spre Lună. Nu crezi că a sosit momentul să te-aştept, să-ţi zâmbesc, dintr-o altă lume, de pe-o altă stradă? Într-un final deschis oricărei interpretări, ni se va da posibilitatea să ne vindecăm, să ne salvăm, metafizic vorbind, de noi… De nu vezi stele-n jurul meu, e c-am ajuns în curcubeu, sau nu ai ochii larg deschişi, sau noaptea nu o biruişi. Am să-ţi trimit zefiri, să nu adormi, să-ţi fie frig şi să te scuturi, dorind mai mult, mai multe lucruri! Ce alb e aerul în orbitele tale! Tu trebuia să fii la orizont, o zare, eu, să nu cunosc niciun cuvânt sub soare! Ar trebui să rămâi sfânt, nefiinţă, arsură, necuvânt, poartă, hotar, fantoma din gând, un număr absolut, iubit demult. Mai lasă-mă să mai iubesc, să te găsesc târziu, spre seară, să-mi umpli inima cu flori, să-mi dea câte puţin, pe-afară! Mai lasă-mă să mai trăiesc, gândind că nu o să te omoare, cuvinte ce nu-ţi trebuie, întinse la soare! Ţi-am strâns la fluturi străvezii, ţi-am scris atâtea nebunii, o mie şi una de prostii! Doar suflu şi-ţi trimit ispită o filă nouă, aurită! Şterge-o, rupe-o, las-o necitită! Am să-ţi agăţ la butonieră o carte, să ai parte să înverzeşti până la moarte! Am să te-aştept la ora anumită, cu flori şi flăcări în orbită, să te întorc uşor pe plită şi să-ţi dau drumul ca iubită. Până la urmă, nu ţi se pare frumos refugiul acesta, versul liber să curgă la tine în sânge, în os? Mici răzvrătiri, mari îndoieli, cât să simţi puterea aceea, ca o punte spre cer, urma durerii unei mari îndrăzneli… O lume întreagă stătea într-o floare! Până la urmă, ţi-am sădit o grădină mică, pe acoperiş, ca o consolare. Nu trebuie să vii ca să o auzi! Fluturii ard, lumina e-n flăcări. În cuvinte e cheia, spaima şi întreagă vina. Am să te-aştept cu noi volume, umblând iar pe acoperişuri, cu gândurile-n spume. E-o stare şi asta, absolută, de a pierde, fără nume! Dormi? Ai fruntea udă, infinit de tristă. Cresc unghiuri şi stele, e seară pe casă, un vânt dinspre mare, poate se lasă! De la început, doar tu o mai poţi lua! Şi visele tale în curând se vor depărta. Te vei trezi mai risipit, mai departe de ea. Voi supravieţui trecerii tale, în tăcere prin lume, trecând. Odată am să te adun într-o carte, să îmi mângâi păsările speriate, să ne pregătim împreună, orbitele, de noapte. Undeva trebuie să ducă toate aceste cuvinte… Deşi e toamnă, nu regret! Deşi-am crezut c-am să mă-ndrept, c-o să se stingă vara din piept, parcă aştept… Deşi nu sunt un zmeu rebel… Nici în oglindă nu sunt eu! Deşi ştiam… Deşi am zis că nu-ţi mai scriu...