Cuvintele umplu spaţii uriaşe, goale, nu le pasǎ de consecinţe, anotimpuri, ploaie. E greu sǎ le ai în inimǎ şi sǎ nu le poţi pronunţa! Caii mei verzi erau ceva mai mult: un şir de întâmplǎri din altǎ viaţǎ, din alt scris, suma a numeroase vise de neoprit, de neimaginat, mai mici, neobservate, nedelimitate precis. Caut fericirea în mişcare, seva, parfumul, distanţa potrivitǎ Pǎmânt - Soare. Puteam să trec oricând de ochii tăi, de curcubeu, de munţi şi văi, de stele ori de zmeii răi. Dacă aş putea renunţa să-ţi mai pun întrebări, să te fac să înţelegi sau să-ţi dau drumul din cerc, ar făcea parte din strategie, din luptă sau din eşec? De unde ploi şi fericiri ne vin? De unde ai tu acel senin? Iubirea nu e decât nemărginită durere divină! Ştii cǎ fiecare cuvânt ne afecteazǎ pe toţi de pe pǎmânt, cǎ ordinea interioarǎ nu mai poate fi restabilitǎ, cǎ lupt în gând, cǎ timpul zboarǎ? Am încercat sǎ te concentrez, sǎ-ţi adun umbrele, absenţele, vocile, stelele, ca sǎ mǎ crezi! Tu ai înţeles mai repede cǎ m-am înşelat, cǎ nu existǎ strǎlucire, argumente, forţǎ, în capul pǎtrat! Întreabă-mă din vis ce îmi amintesc: risipa, arsura, necuprinsul zeiesc? Aveam un plan cum sǎ ajung la tine. Lipsea mereu ceva: o linie! Să lăsăm lucrurile cum sunt: ruptura de realitate din ochiul tău stâng! Iubeşti undeva, în gând? Dacǎ ai şti ce vǎd, ce aud! Corǎbii de toate formele, în mintea ta ancorate plutind. Timpul e în favoarea ta, mult în spate. Oamenii se cautǎ şi fǎrǎ motiv, pentru mai puţin. Sunt fericiri mai rafinate: ambiţia de a trimite poezii… Eşti mai puternic decât am crezut: de piatrǎ, un muritor nesǎbuit, tema mea la românǎ, un zmeu de înǎlţat la-ndemânǎ! Toate comorile, senzaţiile, mǎrile îndepǎrtate, imposibile, eşti tu! Închide ochii! De mânǎ, largi orbite, pǎduri cutreieram. Ce sus zburam! Sunt lucruri pe care nu le mai simt, cum ar fi simpla ta trecere pe la geam, ca vânt. Nu am decât o înşiruire de minciuni sǎ-ţi dau sǎ aduni şi iubirea închipuitǎ, la stele sǎ urci, sǎ-mpreuni. Duci cu tine nopţile, neliniştea nevǎzutǎ ca de maree ce urcǎ sau de furtunǎ cosmicǎ. Te gǎsesc înmiit, risipit. Nemǎsuratǎ adâncime e în adâncul prǎpastiei tale, întunecime! Existǎ un leac sǎ mǎ vindec? Mergi ca şi când mǎ auzi, mǎ zǎreşti, reflectându-mi zmeiele, grǎdinile cereşti. Prin nu ştiu ce graţie îmi trimiţi suprafirescul, inspiraţie. Această luptă nu e necesară! Cine o vrea? Decorul, câmpul de bătălie, regia, emoţia sunt grija mea! Am o prismǎ potrivitǎ. Îţi vǎd toate culorile, armonicele, ambiţiile din orbitǎ. O simplitate ce pǎrea sǎ cuprindǎ înfǎţişǎrile, surâsurile, fǎgǎduinţele din cuvinte, agoniile şi extazele din minte... Am nevoie de aer. Hai la plimbare! Ai fi dispus să mergi pe jos prin univers? Mai ai vreo idee nouă, o rugăciune, două, de la care să înceapă să plouă? Vezi, nu fac economie la cerneală, hârtie! Pentru deplasări la distanţă, folosesc vântul, puful de păpădie. Mǎ vei ajunge cândva, vigilent, din spate. La ce e bunǎ realitatea când visarea în sine e o bucurie care ne ajunge? Sunt în lume. Trist. Crezi cǎ asta dovedeşte cǎ exist? Îmi plimb fanteziile înflorite în jurul tǎu, de neiubit iubite! Nu existǎ speranţǎ şi viitor la un loc. Mai lasǎ-mǎ sǎ rǎmân în vis, hrana ta vie, floarea de cais! Drept pedeapsǎ pentru necredinţǎ şi lunga orbire, vei iubi aşa: din privire! Nu pot lupta singurǎ. Deşi am strategii, busolǎ, planuri, depind de vânt, de buzdugan, de alţi balauri. Drumurile dificile duc spre cele mai faimoase destinaţii: mintea, inima, cǎlcâiul lui Ahile. Nu voi mai bate lumea cǎutând! Am un canal direct în gând. Deschide-mǎ, citeşte-mǎ din când în când! Tu meritai demult o stea! Ar trebui sǎ ne rugǎm pentru iertare: prǎpastia creşte-n fiecare. Cât am greşit cǎ te-am nǎscut din mare, foc şi pietre, absolut! Cu tine vorbesc cu toate cuvintele ferindu-mǎ sǎ te ating. Când vreau ceva, energiile se concentrează, conspiră, lucrează. Umbrele tale nu mă întreabă ce-aş vrea! Te presimţeam, grǎdinǎ! Şi privitul în ochi e o bucurie divinǎ! Cum te-ai încadra din propria antologie de corespondenţǎ în lumea vie? Ce întrebǎri! Gândurile se rostogolesc la infinit. Te simţi nefericit? Respirǎ din cerc, din priviri! Nemǎrginirea e în noi, limita unei închipuiri. Nu e decât o viaţǎ-luminǎ pânǎ la nori şi încǎ pe atât între noi… Ce am uitat să îţi spun e că nu mai urmează nimic bun. Uneori trebuie sǎ taci ca sǎ fii auzit şi sǎ pleci ca sǎ fii observat, cǎutat, iubit. Nu mi-ai spus pentru ce motiv anume ai trecut prin şirul lung de vise orb, descumpănit, mut? Te cunosc! Nu ai ce să-mi explici. Nu faci mişcări inutile, nu suferi mai mult decât e necesar, nu ai lipici. Ce bucurie ţi-ar face viaţa mai plinǎ de sens, decât o poezie? Te ştii vinovat? Toate simţurile s-au deşteptat, complicat. Ani ai pierdut. Eu i-am câştigat. Deliberat trăiai intens, ca cerc distant, într-un pătrat rebel. O mie de ani au trecut greu. Din toate timpurile, erai doar al meu: o apă mare, un zmeu, un curcubeu. Câte porţi am deschis, câte pagini am scris! Munţi, coclauri, grozăvii traversai ca să-mi vii! Când am început să umblu fără cap, drumul m-a cunoscut, râurile, păsările... Sfânta Vineri m-a ajutat până la tine să sap! Nu mai e nevoie să dovedim nimic. Poeziile, zmeii, credinţa în stele sunt scamatorii. Şi o umbră are nevoie de o dragoste mare, ca să se poată bucura de singurătate, de înserare! Ce altceva ţi-ar face bucurie? Un plâns, un gest, o melodie să aibă sens, să te învie? Ce ar fi cu adevărat valoros? O vorbă, o floare, un suflet zelos, primăvara care vine, toamna care doare dureros? Trebuia să-ţi fi zis: Am să fug după tine în vis! Mă gândeam să-ţi aduc munţii, cât sunt ei de munţi din poveşti, cu nori, brazi, prăpăstii, poteci, să te miri când respiri, să te răsfeţi! Dacă şi visul tău e un nonsens, o luptă aiurea-ntre zmei, ar trebui să cedăm, să facem o schimbare de strategie, de personaje, de idei. Nu slǎbi din ochi orizontul! Îngerii cad din cer. Viaţa n-a început sǎ ţi se schimbe? Nu meriţi? Prea multe îţi cer? Ai rǎsǎrit infinit peste infinit, cum visam eu de aparte. Voiam sǎ spun cǎ poţi fi fericit, un minus te ţine, o linie desparte. Poate că ştii ce am în gând: o mare de rime, fantasme alergând. Ştiu despre tine tot ce nu faci! Mă pot trezi oricând în visul tău, în grădina fermecată de pe acoperişul lumii, zburând sau în hău. Oricât de mult mi-ar fi plăcut absurdul, golul absolut, era târziu, era prea mult! Ai evitat lupta pentru că era cea mai bună strategie, alternativă, vorbă de spus! Îţi trimiteam în van mesaj să vii ca întunericul pe acoperiş, ca miraj, indiferent de preţ, decor, etaj. Te-am ales ca să fii mereu coada mea albastră de zmeu. Nu poţi sau nu vrei, de stau dorinţele departe de fapte, în ochii tăi grei? Creaţia, distrugerea fac parte din ei. Vei suferi veşnic! Vei iubi în felul meu, tot ce spun eu: marea, stelele, luna, verdele din curcubeu... Întreabǎ tot ce aleargǎ, vorbeşte, scrie: vântul, pasǎrea; valul ştie cât timp trǎieşte umblând singurǎ, o poezie. Din cercul tău alb de lumină se nasc mereu stele fierbinţi, grădină. Prin orbite goale, pe aripi, pe retină te port, te cred a mea vitrină. Nu uita de îngeri, de noi! Dǎ-mi tot ce poţi, toate drumurile, merele, cheile, înapoi! Ce nu vei face va rămâne nefăcut. Energiile, universul te vor considera vulnerabil, de neiertat, slab, pierdut. Eram, suntem, vom putea fi lumină. Te consolează, te deprimă? Nu ţin pasul cu tine, tină? Noapte de noapte intru pe teritoriul tău necunoscut ca să-mi aleg ceva pentru mai târziu, strălucitor, absolut: o coadă de zmeu, un curcubeu, un sărut... Se pune o privire? Am mers prea departe! Hârtia o ştie. Îmi place copacul din tine cu deosebire. Am studiat atent. Am nevoie de toatǎ nebunia sǎ te urnesc. Nicio iubire nu ne e datǎ în zadar. Observi schimbarea din boaba ta de chihlimbar? Ţi-a fost frică să te apropii, n-ai observat încordarea, tensiunea, explozia ce explică strălucirea stelei, soldat? Ce periculos de ameninţǎtoare e propria ta închisoare! Te vezi proiectat dincolo de orizont? Dacă ai vedea ca mine lucrurile clar, ai găsi fericirea în propriul tău buzunar! Nu e nimic mai ascuţit ca un grai mut, când îmi vorbeşti ca cerul, ca soarele neştiut. Adâncă neputinţa! În cuvintele strânse tremură bruma, voinţa. Accepţi cǎ nu ai ajuns unde voiam, dar ţi-ai pus la încercare rǎbdarea, stǎruinţa, gura, mintea şi inima? Teama, înfrângerea, descurajarea fac parte din drum. Vom folosi exact cuvintele corecte, de ne-om întâlni oarecum? În spatele măştilor de gheaţă pe care le foloseşti, o fi împărăţia, zmeul, Prâslea, merele de aur din poveşti! Nu te lăsa intimidat, dezavantajat! Dacă la tine totul este concret, sistematizat, mie totul îmi spune ceva despre războiul, furia, curajul subestimate în lumea ta. Poate că ai o inimă fragilă, de leu, nu vrei să te bucuri, să suferi, să te pierzi, să arzi instantaneu. Nu faci nimic. Ba nu! Ridici ziduri. Ştii să recunoşti un adversar mai puternic. Dacă te hotărai să-l înfrunţi, erai distrus, în munţi, dar tu ai răbdare ca inamicul să renunţe, să plece singur pe mare. Observă, antrenează-te, deschide un drum, o poartă! Nu ne-om îneca, nu ne-om scufunda, om pluti pe val şi om înota fără a ne uda, fără a ne pierdea… Răspunzi pentru ceea ce nu spui, pentru ceea ce pari a fi. Suferi pentru lucruri inutile. Nu te juca cu nisipul de-a depărtarea! Iubeşte din mers, curgând, în gând, cumva! Unde aş putea să citesc încurajările, cuvintele pe care le trimiţi în secret? S-or fi pierdut toate încercările tale complet? Lasă-mi gândurile! Lupta nu are de-a face cu tine! Studiez curgerea, ordinea, tăcerile inimii. Nu îmi mai e frică să te privesc! Şi eu nu te privesc doar pe afară, ca o superficială, te analizez, te descos coală de coală! Eşti conştient cǎ eşti o simplǎ unealtǎ, un fierǎstrǎu, o daltǎ, o piatrǎ? Nu mǎ las intimidatǎ de tǎcere, distanţe, indiferenţǎ, respingeri! E doar liniştea dinaintea luptei, furtunii, magiei! Nu mai sunt multe de spus. Inima mi-e mai goală ca oricând, pe lângă tine trecând. Ai mai putea fi fericit. Eu nu sunt, pentru tine, ceva viu, nou ori neobişnuit. Vorbim în vis la infinit. Ai sǎ uiţi ce ai citit pânǎ acum, agitaţia, nesiguranţa, bruma de pe drum. Cuvintele poartă în ele forţa iubirilor din trecut. Veacuri de pasiune şi luptă ajung la tine pe aceeaşi cărare abruptă. Am mereu arcul atent pregătit, încordat. Îmi pierd răsuflarea până ce săgeţile te ajung, pe la ureche îţi trec şuierat. Caii tǎi zvâcnesc din copite? Sunt umbre verzi, prelungi, amǎgite… Din cuvinte îţi fac hǎţuri şi sanie, iubite! Spune-mi ceva ieşit din comun! Fă una - două nebunii neaşteptate! Întoarce-mi mâinile, visele la spate, de departe! Poate nu meriţi să iubeşti, poate nu vezi, nu te poţi apăra sau nu crezi în poveşti! Nu mai sunt sigură. Cred că umbrele, vieţile nu au sens: vin şi tac. Dacă eşti stea, la un moment dat ne vom reuni, fiecare cu simbolurile, fricile, misterele inimii lui vii, în constelaţii, în galaxii.

Şi cartea asta pare o nebunie, cu consecinţe imprevizibile, ca orice poezie…

Iosefina Schirger