Joaca în rime e un labirint. Nu existǎ instrucţiuni, întoarcere, ieşire. Cu speranţǎ mǎ mint. Binele şi rǎul s-au complicat de când au trebuit sǎ încapǎ într-un vers delicat. E singura mea veşnicie: brazda în care îmi creşte o viţǎ de vie! Am un cosmos în orbitǎ, o zǎludǎ de iubitǎ, ce-mi consumǎ în zadar sângele şi mǎduva! Cu cine mǎ lupt în aceastǎ absolutǎ, abstractǎ orbire? De cine mi-e dor în aceastǎ intraductibilǎ, disjunctǎ iubire? Treci fǎrǎ aripi ca-ntr-o alegorie, vânt; eu o cǎrare din altǎ poezie. Alerg între o prǎbuşire şi o înǎlţare: pânǎ la tine pe munte, o mare, un orizont. Ce risipǎ! Ce distanţare! În marea de visuri pe care o numesc câmp, mǎ trezesc cu tine de mânǎ dimineaţa, în gând! Nu mai ştiu dacǎ aprinzi sau distrugi, dacǎ trǎieşti frumos sau doar fugi, dacǎ-mi dai aripi sau mǎ subjugi, mǎ chemi sau m-alungi... Am un rǎzboi de câştigat: al frazei complicate, fǎrǎ sens, rimând cu a ta: problema fericirii pure sau aşa ceva. Poeziile erau tot ce aveam mai bun. Cum să-ţi trimit altfel o emoţie, o poveste să spun? Aveam nevoie de un erou, o intrigǎ, o baie fierbinte! Ai voie sǎ mǎ scoţi din vocabular, din sânge, din minte! Mi-ar trebui o oaste de îngeri sǎ te-adune şi încǎ una sǎ mǎ rǎzbune, sǎ facǎ trup din tine, o inflexiune! Tu care poţi sǎ-mi fii izvor, sursa a tot ce-i nefiresc, chinuitor, de ce rǎmâi necunoscut, neştiutor? Cum te ascunzi, cum rabzi, cum te fereşti, exploziei de stele de-i faci faţǎ? Cine te-a învǎţat? Oi fi de gheaţǎ! Se aude în cer cum te strig? Dǎ-mi rugǎciunile, zmeiele înapoi, frig! Pentru tine am venit, dar cum vamǎ îmi ceri, mǎ rotesc urmǎrindu-te, aşteptându-te-n cer. Te-ai risipit la orizont. Eşti dâra mea de cer şi front unde mǎ-ntorc sǎ te confrunt, sǎ ard, sǎ zbor. O fi frumos, primejdios, geometrii de hârtie, munţi şi ape de cuvinte, iubirea sǎ îţi întind pe jos? Dacǎ tot te-ai nǎscut, n-ai putea sǎ te apropii mai mult, sǎ te faci plǎcut, sǎ te fac absolut? Eu sunt bolnav de tine, tu mǎ tratezi cu noapte şi nu îmi spui nimic demn de adus în carte. Mǎslinii mei rǎsuciţi parcǎ aşteaptǎ sǎ le spunǎ ceva salcâmii tǎi înfloriţi! Îmi e ruşine sǎ vin, sǎ te chem. Ca sǎ te vǎd, mai scriu un poem, deschid cǎrţi, sticle, blestem, ţin calea la umbre… de asta mǎ tem! De o sutǎ de ani alerg, aştept dupǎ tine! Ce piatrǎ de moarǎ în loc te-o reţine? Miroşi a ploaie, a gutuie. Praf de stele ai pe aripi, rǎşinǎ amǎruie. De-ai avea şi credinţǎ o gǎmǎlie! Nu există cruzime mai mare decât să mă uiţi, să nu îmi răspunzi la-ntrebare, fiori reci să trimiţi de la depărtare! E în zadar! Îmi laşi inima sǎ umble singurǎ, desculţǎ pe pietre, pe apǎ, pe jar! Nu eu sunt vinovatǎ de a umbrei tǎcere! Tu eşti vinovat de anii de întârziere! În câte cǎrţi te-am divizat, în câte nopţi te-am deşteptat şi negǎsind te-am inventat şi neştiind te-am înecat! Îţi scriu cuvinte strǎvezii. Nu le auzi foşnind în cerurile nopţii minţii tale, zii? Nimic din ce ştiam, nu mai ştim. În ce dialect sǎ ne vorbim? Ce ar fi potrivit sǎ fim? Vin pǎsǎri îngheţate dinspre tine. Dacǎ crezi, flacǎrǎ lângǎ flacǎrǎ, arzând, într-o zi, din vis ne-om trezi. Vino, varǎ, pânǎ mâine, vino şi nu te opune, varǎ, inimǎ de câine! De unde sǎ ştii ce fibrǎ stelarǎ poţi fi, pânǎ nu te-ntâlnesc, pânǎ nu te rotesc cu tot cu cer, într-o zi? Eşti aventura ce mǎ rǎstoarnǎ, spaima, necunoscuta cu miros de toamnǎ! Ochii tǎi nu au noroc! Ce linişti grǎitoare, ce umbre, ce rǎcoare! Şi dacǎ pricina stelei sunt eu arzând, plǎtind cu o ranǎ deschisǎ în tâmplǎ ca Prometeu? Cum se ajunge la tine în vis? Când îmi aduci liniştea din exil? Nu ai toate rǎspunsurile? Întreb inutil? Aeroportul sofisticat, pistele mele de lansare, aşteaptǎ navele cosmice S-F, mesajele tale interstelare. Nici nu mai ştim cum e când ninge, nici nu mai ştim în ce zi e! De ce nu dormi? Ce te mai strânge? De ce desparţi tu apele? Un cerc de razǎ infinitǎ am forma, ca şi cum am fi în sfârşit. Ce folos, ce curaj cǎ te vǎd, te simt, te ajung pe pavaj, cǎ pleci şi te-ntorci de o mie de ori ca miraj? Întorceam capul dupǎ tine. De o altǎ viaţǎ îmi aminteai, strǎine! Şi poezia, de acolo vine! Am sǎ îmi iau singurǎ un sǎrut simulând concentrarea a tot ce s-a scris şi nu s-a spus absolut. Deşi nu te-am vǎzut de un timp, sigur nu ai ieşit din câmpul meu gravitaţional, spre Olimp! Ce-mi trebuia? Eram rotund echilibrat. E un abuz sǎ stǎrui, sǎ vrei în capul meu pǎtrat sǎ mi te ghemui! Ce soldat ori ce nebun umblǎ varǎ, iarnǎ taciturn? De unde şi pânǎ unde îi simt fruntea lângǎ frunte? Sǎ te numesc cumva? Ce-ai spune? E bine vara mea fǎrǎ stricteţe sau diversiune? Preţul sǎrutului era un ocol, o spiralǎ, un demon de învins şi mult spaţiu gol. Şi în mine sunt umbre, afarǎ eşti tu... De ce mǎ lupt, de ce cu tine, când totul e predestinat şi curge de la sine? Mai lasǎ-te sǎ te privesc prin prisma tragicei orbite, mai lasǎ-mǎ sǎ m-oglindesc în lacrimile-ţi mov, iubite! Furtunǎ sau senin, ce îmi aduci, strǎine? Ia tot ce a rǎmas! Pe mâine! Te joci? Ce cauţi printre stele? Nu poţi schimba nimic din ce e scris în ele! Parcǎ aveai acea luminǎ. Parcǎ mǎ-ndrǎgosteam la loc, de-o lunǎ plinǎ! De n-ar fi noapte pân’ la tine, de n-ar fi toamnǎ pânǎ sunt, cerul prea strâmt şi atâtea umbre pe pǎmânt! Poeziile nu îţi mai erau de niciun folos, colorate, aranjate frumos. Voiai o doză mai mare, altceva furtunos! Pentru tine am o obsesie, o-ndurerare, o anume pornire! Ia-mǎ la tine dintr-o sorbire! Nu e lume afarǎ, hârtia e udǎ, inima goalǎ. Pe unde şi din care motiv ai sǎ treci iarǎ? E cineva ce lasǎ scrum şi goluri negre mari de fum în urma lui, pe drum. Doar eu le vǎd? Cum sǎ le spun? Ştii o tǎcere care ne absoarbe. Ştiu o grǎdinǎ crescutǎ monstruos. E pe acoperişul lumii. Hai, tu m-ai învǎţat sǎ mint frumos! Poate ai noroc şi-ţi gǎseşti locul în lume, într-o carte, într-o ecuaţie, în albume! Iubirea ta mă salva mereu de spaima de-ntuneric, de şoapte, de zmeu. În gând la tine, tot ajung eu! Acoperǎ-mi cuvintele cu haina ta sǎ nu ne mai priveascǎ, sǎ nu le mai vadǎ vreodatǎ şi altcineva! O mare neagrǎ, un adânc ne leagǎ ţǎrmurile, valurile, pǎsǎrile, visurile de pǎmânt. Poate cǎ nici n-am fost! La patru aripi alergam, scriam adulmecând urme, umbre, vise fǎrǎ rost. Nu vrei, nu mai vrei s-alergǎm împreunǎ! Te prefaci cǎ vei fi fericit pe Marte, pe Pluto, pe-o Lunǎ. Din cer, câte din stele poţi sǎ îmi dai? Ca sǎ-ţi cer! O umbrǎ a mea te-aşteaptǎ afarǎ. Ia-ţi fularul! Nu-ntârzia! E în zadar sǎ te opui, sǎ te sperii! Zâmbeşte! Iluzie era… Deodatǎ am înţeles cǎ e toamnǎ! Din unghiul ǎsta pari mai vinovat, fragil, sacrificat... Am învǎţat sǎ ezitǎm, sǎ gravitǎm, sǎ evitǎm sǎ ne-ntristǎm, coexistând distant. Cum ai putut pǎstra frumoşi, adâncii ochi silenţioşi? Cum ai putut pǎstra o stea în rece-calda orbita ta? Şi dacă neguri te consumă şi dacă visele ţi-s fum, tot nu ceda, necunoscută, lumina este peste drum! Şi dac-am fi de piatrǎ sau de lemn şi dac-am fi un duh vǎzduh, un fior fericit ce dǎ roatǎ? A fost, a fugit, va veni, va pleca printr-o poartǎ… Prin câte cercuri triste, nevǎzute ne trec anii! Înainte de tine, atâta putere aveam! Răsfaţă-mă c-o adiere, uimeşte-mă cu un cuvânt, dă-mi întâlnire-n altă viaţă, ridică-mă de pe pământ! Doamne, şi mâine voi iubi? Nu te sperie şirul nesfârşit de cuvinte, volumele fluviu de poezii? Ea parcǎ n-are ochi, el gurǎ, sǎ simtǎ toamna, doar îndurǎ! Mi se pare sau ar putea sǎ fie o altǎ-ntruchipare, o altǎ nǎzǎrire de cretǎ, de cernealǎ, din hârtie? De unde ştiu, fǎrǎ-stricteţe-varǎ, ce-nseamnǎ-n logica de fier binarǎ, a mǎ afla în mintea ta şi-a te vedea de-afarǎ? Iar dacǎ vrei sǎ fim faimoşi şi fiindcǎ tu nu ai o stradǎ, acceptǎ, lasǎ-mǎ sǎ fiu cǎrarea ta, într-o livadǎ! Erai peste tot! Slǎbiciuni, ispite am învins ca sǎ pot fugi cu tine în vis, în papuci, în capot. Nu ai un gând în tine dureros ce zboarǎ, cântǎ, plânge pân’ la os? Nu poţi scǎpa de gând? E un eros! Te-am plimbat prin trecut, prezent, prin viitorul absolut, atât cât am putut. Umbrelor tale le-a plăcut? De ce atâta fericire, mie? Ar încǎpea-ntr-o pǎlǎrie! Un munte îngheţat am de mutat, fǎrǎ mǎslini, salcâmi şi vie! Intensitatea ţi se poate regla mai tare? Nu ai încǎ fermitatea unui zbor, consistenţa unui mers pe mare! Dacă în tot ce s-a ivit n-a fost nimic să-ţi placă, pământul s-o usca, din plâns norii opriţi zăpadă or să facă. Am să te desprind ca pe o dorinţă de faptă, fratern, lăsându-te să prinzi următoarea, ultimă săgeată tren! Te voi vizita! Voi ajunge cândva pe-ndepărtata stea a ta, cu gândul, cuvântul, cu prezenţa, cu inima. Ştiu ce e, ce urmeazǎ înapoia ta: întuneric, frig, gol… Am sǎ-ţi înving cetatea, orgoliul, zidul ei! Am s-o scufund în mare cu totul, dacǎ vrei, nu prin rǎzboi, doar prin idei! Ea îţi e necesarǎ ca sǎ respiri, sǎ-ţi batǎ inima mai tare o varǎ, salcâmii sǎ-ţi tresarǎ, iarba din iarbǎ, mai verde sǎ-ţi rǎsarǎ. În fiecare, vara se-nverşuneazǎ. Eu fac mult zgomot şi nu ar trebui. Tu nu auzi, nu vrei sǎ ştii! Ce gurǎ fǎrǎ voce, ce ranǎ fǎrǎ sânge, ce ceaţǎ, nu, ce negurǎ în drumul meu, din tine curge! Voiam să te-ntreb: pe unde ai mai fost şi ce mi-ai adus ca mărturie a marii obsesii ce-ţi port fără rost? Prin mintea mea de ape treci tu, mereu de gheaţǎ. Cum sǎ rǎmân întreagǎ, cum sǎ rǎmâi în viaţǎ? Stea din stea, sunt la limita orbitei. Noaptea n-ai cum sǎ mi-o iei! Nu mai privi, e-atâta gol! Nu mai fugi, e-atât ocol! Nu mai zâmbi, nu mai gândi, nu mai veni! Stârneşti viscol! E-o mare neagrǎ, un rǎzboi, e un guvid ce-n undiţǎ se zbate, e fiinţa ta ce îmi pǎrea pǎrere, e umbra ta ce îmi pǎrea aparte! Iubita mea de mult zǎludǎ, te am în cartea mea rotundǎ, cât sǎ-mi rǎmâi aşa uşor voit absurdǎ! Sunt convinsǎ cǎ înţelegi! Nici nu-ncerci sǎ mǎ dezlegi, nici nu vii, dar nici nu-mi pleci! Ştiu, te pot înnebuni, dar simt nevoia sǎ îţi trimit în fiecare zi valuri, valuri de poezii. Ai mai cunoaşte drumul înapoi, de n-ar fi curcubeul ud de ploaie puntea dintre noi? Ea fuge. Zice cǎ e fericitǎ. El o alungǎ. Îi zice ispitǎ. Se roagǎ: cere o altǎ iubitǎ. Prea repede se face toamnǎ, prea repede se face frig! Am devenit între timp o fantasmǎ, sǎ pot sǎ te bântui, sǎ pot sǎ te strig. Mai are rost? Se face întuneric. Uşa nu s-a deschis, sǎ-mi sari la piept, sǎ mǎ mai sperii... Eu cred cǎ-n altǎ viaţǎ am fost vale; tu, un munte verde de rǎcoare, de-mi pari îndepǎrtat întruna şi mai mare! În orbita ta înseamnǎ cǎ n-a nins, nu-i încǎ toamnǎ! Gândul parcǎ mǎ încearcǎ, mǎ îndeamnǎ. Pentru tine cuvintele sunt stele depǎrtate, pentru mine sunt pietre şi var de ridicat o cetate. Ai stat prea mult afarǎ! Vǎd munţi, pǎduri şi ape prin tâmpla ta de cearǎ! Şi pǎsǎrile, inima ţi-o-ntunecarǎ. Am sǎ risc pe cont propriu! Cine pretinde cǎ joacǎ în noaptea asta, cu mine, pe încǎ o viaţǎ, totul? Ciulini şi pǎlǎmidǎ în loc de o lalea şi vorbe fǎrǎ sens schimb cu o stea. Pasiuni trecǎtoare! S-or estompa! Necunoscutǎ, pari deznǎdejde, ca o surpare împinsǎ înainte de o apǎ mare, nepǎmântesc de tristǎ, de rece, de zâmbitoare! Mi-am pierdut vederea, cuvintele şi capul! De mǎ priveşte ce eşti, ori ce faci, cu cine cafeaua o bei împreunǎ, e cǎ îmi pasǎ ce focuri aprinzi tu pe Lunǎ! Eşti piatra, izvorul şi cerul, al meu munte din care aluat îmi fac imnuri, curcubeie, păsări, luntre! De-o fi necunoscuta iluzia de frig, de-o fi neîntâmplata ascunsa din cuvânt, cum sǎ o strig? Insomniile îmi erau pline de schele: sǎ mǎ agǎţ, sǎ ajung, sǎ ridic castele pentru cel ce nu este, trece şi nu crede în stele! Durerea ta fǎcea ravagii, dorinţa mea stârnea furtuni urcând şi coborând mǎri de cuvinte, zile, luni... Ce e cu noi? Ce ni se-ntâmplă? Te credeam al meu cu iarbă, trestii, păsări - zmeu. A-ţi face pe plac, crede-mă, e greu! Păreai complicat, dovadă podul de flori ce ţi-am ridicat, încercând să evadez din timp, spre înalt. Când vei înţelege ceva din poem, voi fi departe, mă tem, lăsând, uitând tot ce cred acum că avem. Zmeule mare, de departe, către care flutur un vers, mesajul e gata, în sticlă, de trimis în univers! Ce patimi vechi se-ntoarnǎ, ce vinǎ te rǎstoarnǎ? Ce sǎ-ţi înşirui, cum sǎ te birui, iarnǎ? Ca o adiere, umbra ta de miere, ca o peruzea, iarba ta de stea, ca o nesupunere, gura ta de Dunǎre! Voiam să mă trezesc în viaţa ta uneori, voiam să crezi în marea iubire despre care ai auzit şi pe care n-o vezi. Voiam să ştii totul despre ea înainte s-o pierzi! Ce tineri suntem! Mai tineri ca ieri! Şi nu ne grăbim: ceasul fericit e departe! N-a venit de trei veri şi o noapte... Nu mai am întrebări, nu mai lupt, nu mai cerşesc. M-am împăcat cu iluziile şi cu farmecul tău nepământesc. Nu era un moment potrivit să-ţi schimb viaţa, cum mi-aş fi dorit! Tăcerea, distanţa, întunericul cresc de neoprit. Ţi-am spus poveşti, o mie, nu toate nefireşti şi ca urmare, noapte, te-am obligat sǎ creşti! Aşa am stat cu tine, chiar dacǎ tu nu eşti. Pentru a nu ne pierde, pentru a nu muri, trebuie doar pânǎ la capǎt a ne iubi. Surprinde-mǎ c-o ploaie! M-am sǎturat de umbrǎ! Ea, dintre toate, mǎ acoperǎ, m-absoarbe, mǎ arde, mǎ scufundǎ. Îmi suie blând în minte ca o boalǎ, de nu mai pot s-adorm şi scriu venirea ei pe-o coalǎ. Trǎiesc aproape numai pentru ea, îmi saltǎ-n tâmple, vrea mişcare, îmi fluierǎ prin minte, n-are loc în vis cǎlare! Ce moft şi ce zǎdǎrnicie sǎ mai surâzi, sǎ zbori, sǎ fii, sǎ scrii o poezie! E timpul! Aratǎ-te iarǎ! Ploaia va sta! E un nor de varǎ! Nu am nimic sǎ-ţi spun. Asta e tot. Zâmbeşte, zboarǎ! Şi continuǎm sǎ ne-amǎgim de-a fericirea, de-a binelea, de-a trecerea, de-a baba oarba, de-a pasǎrea şi zmeul, de-a iubirea. A mia oarǎ ochii ţi s-au fǎcut de gheaţǎ, caii necheazǎ din asfalt. Cu tot cu frâu, cu sanie vom trece spre înalt… Ai sǎ-nţelegi! Sunt ape peste focuri şi nu pot sǎ le-opreascǎ, sǎ le stingǎ. Deşi tu te fereşti, iubirea o sǎ-nvingǎ! Poate cǎ nu mai ştiu spre care cer zburam. Poate cǎ nici nu ştiu vreo rugǎciune! Poate cǎ nu-i târziu şi am cui spune! Nicio frază nu a rămas! Câte trei le-am împachetat şi le-am ars. Plutesc undeva în neant, de pripas. Cerul vrea sǎ ne separe! Uite-mǎ ce sunt în stare! Urc un munte şi mai mare! Parcă aş fi pe front şi scriu! La-ntoarcere, nimic nu va mai fi la fel! O ştiu. De câte ori am scris şi-am şters, te-am alungat din gând, din univers, dar tu nu te opreşti! Mǎ urmǎreşti la infinit din mers. Mǎcar aratǎ-mi cǎ exişti în lumea ta de cretǎ udǎ, fantomaticǎ şi crudǎ! Nu am nicio idee despre ce ţi-ar plăcea! Te încerc cu o râmă, o buturugă, o narcisă, ceva… Inexplicabilă necunoscută, unde-mi alergi aşa tăcută cu inima strânsă şi frântă? Poate că sunt stânjenitoare, poate că eşti abis lumesc de mintea mea îţi dă târcoale iar inima, cum s-o opresc? Gonind spre tine toate vin: cuvinte, umbre, zmeie şi lumini… spre muntele fǎrǎ mǎslini. Privirea ta opreşte-n aer şi îngerii netulburaţi! De unde atâta frig sub soare? Să nu-ndrăzniţi să-l întrebaţi! Ţi-aş scrie o groazǎ! Cerneala-mi ajunge, dar ştiu ce urmeazǎ: sânge... Am ameţit de-atâta fum. Nu vǎd, nu dorm şi nu aud. Miroşi a brad, a nuc, a dud. O frunzǎ-n stea mi-ar fi de-ajuns sǎ te ascund! Ce îţi doresc? Ce aş mai vrea? Sǎ mori de dor dupǎ o stea! E-o moarte bunǎ. Cea mai grea! Ea dǎrâma acele ziduri, ea le stârnea - acele ploi. Doar ea-ţi voia a minţii noapte, ea îţi visa copacii goi! De-atâta îndoialǎ şi podul casei ţi-arde. Ceva strǎin, şovǎitor te leagǎ, te macinǎ, te roade! Când opera-mi va fi sfârşită, mă voi elibera de tine ca ispită. Te voi lansa pe o orbită. Sǎ mǎ faci nor albastru dintr-un gheţar de tâmplǎ când gheaţa-ţi dezgheţatǎ va începea sǎ plângǎ! Şi dacǎ e şi dacǎ nu e, rămâne o poveste: a pierdutei stelei absolute! Mai pleac-un strigǎt care curge, ceva ce nu are proporţii, ceva ce poate-nvinge timpul, ceva ce poate trece munţii, pragul cǎrţii. Atât mai sunt! Merg înainte. Întind la soare, ele te-or prinde, pânze şi pânze de albe cuvinte. În celǎlalt timp cǎtre care venim, nu va mai fi nevoie sǎ ne vorbim! Ce-ţi spun nu e poveste, nici sonet! Suntem pǎrere. Eu nu exist nici ca poet! Aşteaptǎ-mǎ la intrarea din vis zâmbitor şi aprins! Ajung precis! Esenţial era că ştiai, lumina şi întunericul le stăpâneai! Absenţă fără decenţă, în esenţă iubeai! Uitǎ ce ştii, cǎ ţi-am scris vreodatǎ poezii! E singurul tratament sǎ mǎ fac bine, tu sǎ poţi vieţui...

Iosefina Schirger