De ce nu ai ochi, tu cel nevăzut? De ce nu ai urechi, tu cel neauzit? De ce nu ai mâini, tu cel nemângâiat? De ce nu ai gură, tu cel nesărutat? Dă-mi drumul să-ţi aprind lumina, să vorbim sau să îţi ud, nebunule, grădina fluierând! Ai putea să vii să te privesc, să-mi zâmbeşti sau să fugi să nu te opreşti! Mă gândeam să-ţi ating ochii de tăcere şi foc, să-ţi schimb nenorocul, spre seară, în zâmbet, pe loc! Din rana deschisă, fierbinte, cuvinte îţi ies înainte. Le auzi dar nu răspunzi, sfinte! Te ştiu, te am într-o fotografie, o oglindă între oglinzile mele sparte. De ce deodată distanţele, clipele au devenit mari, frapante? Alerg spre tine din rana altui hotar. Alungă noaptea ce te îneacă, umblă în spatele meu, atacǎ! Ea te va ispiti, te va încurca şi te va întreba, te va răsturna, te va smulge din grădină, îţi va porunci să cobori, după ce te va înalţa la nori şi tot aşa... O undă a sufletului trece dincolo de tăcerea care aşteaptă şi se adună la tine la poartă. Pământu-i plin de frunze reci, că ţi se face dor să pleci, să fulgeri şi să tuni sau să te-nchini... Nu mă pune să aleg! Noaptea e prea lungă, poemul, prea scurt. De departe se vede risipirea absolut. Sângele e uşor tulburat. Ţine-mă-n braţe ca pe o pâine, soldat! Cum să mai scrii pe cerul care ascunde ceva, în seri de culoarea ţipătului de cucuvea? Îmi voi face loc în mulţime cu foarfeca! Îmi voi decupa o casă, o iubire, un vis, poteca... Ce faci? E seară, frig. Eşti mai bogat cu o carte! O ştii. Mai eşti păpădia spulberată ce luminează singură? Albul ţi l-aş putea salva într-un tablou, ca o negurǎ. Deranjez? Ai probleme? Voiam să-ţi spun că ninge. Nu ai de ce te teme! Cu fiecare zi semănăm cu două inele. Adormi? Ce-ar fi sǎ ne visǎm? Imaginează-te iubind încă o dată, fără dovezi, fără cercetare! S-ar putea să nu ne întâlnim niciodată şi asta mă face să scriu mai disperată! Ai apărut ca o mână întinsă, ca o taină. Mi-ai fost cerneala cu care am scris peste şi daltǎ. Înveleşte-mi umbra în haine ori mă iubeşte! În orbitele mele e iarnă. Viscoleşte. Te caut hărţuind spaţiul şi cerul, să-mi fii pădurea născută peste noapte, aerul, zborul. Ar trebui să rămânem focul şi apa, jarul cu frigul, forma senină şi tristă. Nu mai scriu la fel. Strofele mi-au schimbat viaţa. Am învăţat să-mi risipesc dorul, în gând să-ţi ating faţa. Fire de iarbă cresc din noi, se cosesc, se strâng, se-mpreună. Adorm rugându-mă. Printre iluzii şi lucruri ne-am pierdut! Mai cauţi? Cer e pretutindeni. Ai văzut! Îmi strâng presimţirea la piept. În palmă ni s-a-ndesit linia vieţii. Nu mai trec liniştită strada. Privirile strigă, ochii aud. Împing câte o silabă între noi. Te zidesc în zidul meu, eu, zidar, plantaţia mea de nisip, de har! De n-ai fi tu, mai adevărat decât povestea, cum s-ar umple rândurile acestea? Numai pe tine te am! Îngăduie dragostei să rămână în ochii tăi trează! Dintr-un unghi potrivit, de sub pătură, îţi trimit ficţiuni, negură! Geana în care locuiesc e nefiresc de strâmtă! Ploaia din care cresc e nefiresc de fecundă! Steaua la care strig e surdă. Nu-mi mai aleg cuvintele. Puţine versuri mai ştiu. Simplu e să nu scriu! În toate poemele ne ţinem de mână, neştiind cum curge dragostea printre degete: şiroind... Visez că mă plimbi, că-mi arăţi trandafiri pe Unirii, că stăm pe bancă, fără trecut, fără viitor, precum copiii. Voi îndupleca iubirea! Scriu apăsat. Tu ai terminat de căutat? Ai putea să-mi laşi toate poemele fără cuvinte, în aer, în urmă, fericite, doar cu o privire, un salut fierbinte! Deodată, tot ce am învăţat s-a spus cu capul în jos şi am mers bucuros, întoarsă pe dos. Se poate trăi fără dragoste, fără mâini, fără vedere, zidit în zid, ca un protozoar... Ai luat forma dorinţei? În tălpile goale te-aş lăsa să-mi vorbeşti, să mă inspiri, să-mi citeşti! Mai ştii florile care nu mai există, surprise înainte ca lumile noastre să se-ntâlnească, să se destrame? Sunt tristă. O lume fără metafore, fără mângâieri, între noi o copertă şi nori. Am iubit sfios în această viaţă, în acest vis cerul, lumina, soarele când răsare promis. Sufăr de toate fricile! Caut neaflând, te ştiu neştiind, te vreau nevoind. Să nu ştii, să nu vezi ce nori de furtună mi se zbat în piept, cuvinte şi lacrimi împreună, deşert! Măsuram golul voind să mă strigi, tânjind fericită să-ţi fiu luna de argint. Lasă-mă cât am timp, cât ai iarbă, să-ţi încălzesc valea înverzită, noaptea întreagă! Roşul din mine, cât un asfinţit! Nu mă pedepsi cu nepăsarea cuvintelor preschimbate-n ţipăt, în gând! Unde sǎ-mi faci loc pe pământ, pe ape? Alergarea spre tine ne desparte. Câine câinos, ia-mă în braţe, în gură, ascunde-mă ca pe un os! Caut prin toate imperfecţiunile. Uneori te găsesc. Iubeşti ploaia? Azi e a ta. Fără rană, fără vină n-ai fugi undeva, în furtună? Cu aripile îmi atingi din mers drumurile. Eşti setea mea de străzi necunoscute, ploaia cu poeme de dragoste, nenăscute rândurile! Din pǎmânt, invariabil, răsari ca brazii, ca fagii. Dac-ai fi o stea, nu te-aş coborî, deranja, doar mi-aş orienta o fereastră spre lumina ta. M-am rostogolit cu pânze de păianjen în gură. Apoi, într-o primăvară, ai apărut tu ca o sculptură, ca o furnicătură nesigură. Peste arţari şi sălcii stăpâneşti. Semeni cu sufletul meu verde, îndrăgostit, când iubeşti! Relief, climă, populaţie - lumea ta spulberată - am reinventat-o, populat-o eu, minunatǎ! Pustiul loveşte încet. Scriu disperat că n-am să pot spune tot, cifrat, echilibrat. Când scriu uit, iert, sper şi mi se pare că aş putea-o lua oricând de la capăt. Te pot determina să fii esenţial, fantastic, în afară de concret, de real? Mai înalt, mai spumos decât orice alt personaj, te voi găsi sau te voi crea! Serios! Lumea ta de umbre desperecheate, de tăceri, de pânde, dorinţe înaripate - o mulţime de inexistenţe devenite de netăgăduit, adevǎrate! Gură de vânt, pământul îmi creşte deasupra, iarba şi cerul. Mai vezi prin mine lumina în care te ascund, ca marea misterul? Mi s-a părut că degeaba mă zbat, că din paginile scrise a încolţit iarba, că din ochii tăi vin cuvintele la care lucrez, spada. E vina mea că ai fugit în altă poezie? Tu din mine, eu din tine ne-am pierdut, ne-am stins, ne-am şters. Am ars de vie. Nu crezi că oricât vei tăcea aud? Prin locuri goale, imaterial te caut. Aerul în care strig după tine doare. Mă locuieşti cu propria ta disperare. Să-ţi mai spun? Cum să te-adun? Mă-ntorc, mă încurc, mă-mpiedic în frica de a fi nepotrivit să te revendic. Cu flori din ochii tăi scriu verde din verde. Nu scrii înapoi. Prilej de pace sau război, atâtea cǎrţi stau între noi! Nicio minciună agăţată pe zid, vreo metaforă, o speranţă, nicio corabie dinspre mare! Am inima cu o secundă înaintea ta. Nu te grăbi să zbori până nu începi a mă inventa! Cǎrbuni aprinşi, pietre aruncate, cuvinte lovindu-ne... Limba în care gândesc nu e limba în care vorbesc. În loc de stele, găuri negre-mi doresc. Fiinţă din frunze, de va fi, unde să te aşez? Într-o carte, în lumea de cuvinte sărate, în sertar, cu iluziile pe care le-am iubit, una peste alta, frate? Pentru iernile care urmează voi construi o piramidă de trecut, notează! Totul e demn de păstrat! Zic să pun celofan, să avem metafore, adjective înmărmurite ca-ntr-un Pompei adevărat. Adun frânturi de viaţă să-ţi satur singurătatea, alcătuiesc limbajul, fac semnele. Păsări la tine nu mai trimit, nu mai vin. Nu erai. Dansez departe, cu tine în vis. Mai pot interveni? Mă pot preface că ai fost, că n-am scris? Te-am crezut răbdător şi aritmetic, pe când tu erai nebun, metafizic! Să nu îmi atingi cuvintele, mai cu seamă tristeţile! Am să le îndepărtez singură, cu mâna. Îmi plac dimineţile. Ne-am visat dăruindu-ne unul altuia ploaia. Am visat drumul cu spatele, ca şi cum ne-am pregăti de duel armatele. Haina mi se lovea de a ta ca aripile unei păsări. Târziu pentru toţi sǎ afli că exist! Orice gest, orice gând e frumos pentru mărul roşu, viu şi copt, chiar un cuţit, o muşcătură, căderea pe jos! Am vrut un vişin, un gutui, un cireş şi am un alun, un salcâm, un dafin, un tei şi-un măceş. Îmi plouă în ochi. Trec norii tăi, e apa mării sau e ceară? Am terminat de scris. Ce varǎ! Nu am altă cetate pe care s-o cânt, doar sarea şi noaptea din ochii tăi bruni! Poţi improviza un sărut, din întâmplare, din frunze, din valuri, din mare? Ai uitat? Poţi fi a doua duminică, alt început, alt bǎiat! Te încurc. Ar trebui să mă opreşti! E destul cât s-a scris în materie de poezie! Să scriem unul pe altul, nu pe hârtie! Puterea şi marele meu viciu sunt păianjenii subjugaţi nebuniei mele şi noi doi şi voi doi şi ei doi, cât un ospiciu! Opreşte-mă din goană! Primeşte-mi ploaia să nu rătăcească! Vino în calea ei! Nu te rǎstoarnă! Tu erai altul, eu eram alta. N-am păstrat nimic pentru mine. Iată de ce nu mă recunoşti! Cu lanţuri din cer suntem legaţi, ca lăstarii de sârme, în vie. Cu degete reci mângâi umbra târzie. Te-aduc în somn, cu chipul tău de linişti verzi, brunet, să te descânt, să te ascund, sonet. De-ar fi mai cald! Distanţe între noi, ca între planete! N-avem nevoie de cuvânt! Noi, plantele, de nebunie intrăm cu mugurii în pământ! Pune-ţi mâinile pe genunchii mei! Dintre toate darurile, te vreau pe tine dintre zmei. De fapt, ce suntem noi? O declaraţie de dragoste nu ai făcut! Nici de război. Mă vei risipi! Un cer de ger, cu stele de frig căzătoare, voi fi! În timp, cuvintele ar trebui să spună ceva. Poeziile se nasc din ce nu e, din flori, fără nume. E seară. Peste tot ce am să spun, plouă iară. Se frământă un păianjen. Întuneric vrea mai mult. Fiecare e o pânză aşteptând. Mai pot să fac pentru tine ceva? Ţi-ai făcut un obicei să intri şi să ieşi, să intri să te uiţi, să uiţi şi iar să vezi cum te visez! Forţa mea secretă e piatra, dalta şi frigul din tine. Noaptea ridic pânǎ la stele piramide. Ai calculat probabilitatea de a fi mâine? Scriu să te impresionez. Mă salvezi? Te pot lua de mână, pe hârtie? Ca o foame nesăturată, lumea, ţi-o pot locui odatǎ? Te-ai gândit? Ţi-am scris pe măr legea gravitaţiei. Nu ştii să opreşti vara, când iarba ţi se aruncă în braţe! Pânza e gata. Ademenesc gâze mici, printre flori şi urzici, ca o tuberculata. Ieri mai nădăjduiam. Încălzeam cuvintele pe care le atingeam. Din volumul necitit, rescris, până la toamnă va rămâne o axă de simetrie. Mai poţi fi tu, steaua mea planǎ! Mângâie-mă cu o rafală de ploaie să-mi înflorească din nou speranţele, visele în şiroaie! Din groapa lucrurilor, niciodată nu ştii unde începe graniţa ce poate fi călcată! Îmi doream ploaia. Ai grijă de noaptea în care eşti, în formă de inimă, steaua! Prin ochii tăi trece o pasăre. Curând între mine şi tine un ocean verde. Numele noastre le-am uitat. Mai e timp pentru o poezie? Fac focul. Am vreascuri pentru o seară, o carte, o fantezie. Doamne, am putea trăi mai mult, mai încet, mai frumos, să ne mulţumim cu puţin, cu firimituri, cu un os? Te-am înfăşurat în năvodul viselor fără trecut, tânăr, necunoscut. Las cuvintele în mâinile tale, ca o chemare, o urmă de sare, o poveste nemuritoare. Tristeţea, deşertǎciunea le poţi da la o parte! Mână ce mângâi apa, lasă un semn, o urmă în carte: aripa! Cu bine! Poţi să deschizi ochii! Viaţa învinge învinsă. Din pânze te-ai salvat ca alţi fluturi rari. Ating golul reconstruit mereu, lăsat. Pânda e aceeaşi. Actorii s-au schimbat. Praguri şi vămi, în ochii tăi alţi ochi. Unul din noi se va rătăci sau amândoi. Zvon trimis în lume, măr muşcat o dată, să-mi răspunzi în scris sau vino la poartǎ! Te voi lǎsa să-mi ştergi de pe buze fricile abisale, să mă iubeşti ca şi cum vederea ţi-ar sta în inimă, auzul în piept, ca pe o viţă de vie ce rodeşte-n secret. Nu te-mpotrivi să vin cu mărăcinii, pădurea, cu dealul de sub stâncă, tremurând laolaltă cu vântul, cu iubirea sugrumată! Cu tine voi rescrie această lume, voi muta munţii! Am reuşit? Lipseşte ceva? Eşti un examen, o încercare prea grea pentru mine! Exersez, pariez mai departe pe o stea. Vom călători împreună în nori. Pot poposi un timp desculţă în orbitele tale, uneori? Lasă-mi iarba, fânul cuminte, macii, norii, câmpul şi sufletul într-o căpiţă, iubite! Când vom fi doar noi sângele ne va inunda venele, liniile din palme, emoţiile. Între Saturn şi Marte ne vom lua în braţe, să vedem dacă existăm. Gândurile traversează grăbite. Le atingi. Sunt lucruri care nu se spun, doar ţipătul poate să vorbească nu ştiu cui! Ce ai înţeles din cuvintele în care mă învelesc? Piatră lângă piatră, un pod pe care, până la urmă, de tine să trec. Îţi voi pierde urma sub cer. Întoarce-te, suferă de la început, zboară până găseşti! Mă voi împăca până la urmă cu alergările fără sfârşit, cu marea albastră, gândul răvăşit! Un fulger? Ce ţi-ar putea da foc? Aştept în zăpadă. Nu am un secol să te provoc, nici spadǎ! Vom alerga până se face întuneric, până zborul va curge afară din noi, iarba, dorul. Ce pot să-ţi dau e cât vei vrea să duci din această întocmire: un snop de foi, o amintire. În geometria supravieţuirii ne-am putea întâlni, să începem un alt anotimp, pe Marte. Mai am să iubesc, să fug, să mă bucur! Va fi linişte. Într-o zi va fi bine. Aproape fântână ţi-am lǎsat ca semn o lumină: cartea asta, care mie nu mai îmi poate schimba viaţa. Îţi vor povesti despre tine urmele care nu au urme, ochii mei de dincolo de sfârşit, teama de dincolo de tăcere. Spune sângelui tău că l-am iubit, că m-a făcut lumină limpede, fără nisip şi peste tot a fost fără asemănare, deosebit! Albe de sare şi de uitare, nepăsătoare la formele materiale, cuvintele vor învinge timpul şi pe noi, pare. Pânǎ atunci închide-mă în ochii tăi, într-o lacrimă, lasă-mă să mă uit în sus după tine, să-mi crească frunze din mâini! Voi sta de-o parte, cum am stat totdeauna, ca să visez, să te pictez din gând...                         Luna