Voiam să nu se fi schimbat nimic toamna asta: culoarea ochilor, lacrima rămasă afară, bătaia inimii, distanţa. Nu-mi amintesc cum să ajung cu tine, ca din ȋntâmplare, în prezent umblând, decât cuvinte-nşirând. Pentru ca eu să exist tu trebuie să mă inventezi, sǎ-mi rǎspunzi. Peste vocale uită-te din nou, poate vezi restul zilei rămas ca un ecou! Noi ştim cǎ nu existǎ drum, salvare, doar o fereastrǎ în care ni se pare cǎ alergǎm prin vâltoare. Am sǎ-ţi arǎt în nuanţe vii de gri, cum e când tu nu eşti şi cum ar trebui. Ȋn loc de cerneală scriu cu sevă din busuioc, izmă şi soc, digitalǎ. La ce să m-aştept dincolo de iubirea de nicăieri? O iarnă cu deraieri! Toate, la locul lor, fără scăpare, dar parcă aştept să provoci lumina pe contrasens, briza pe mare. Nu ştiu să te rog. Pustiul din vorbe e ca un drog. Ȋn memorie ai loc? Peste munţi iubirea-i pierdută, noapte în ochi. Cuvintele-s sortite să piară de gâtul tău. Visul contează ca o compensare pentru ce nu există; tǎcerea, depărtarea pot acoperi fericirea tristǎ. Lumina s-a stins, trestiile s-au culcat. În şuvoaie curg poezii pe podelele goale. Visele mele cu tăcerile tale stau faţă ȋn faţă. De la o vreme, apar necontenit, se ȋntorc, devin sunete, aşteaptă banale. Vin spre tine. Mă recunoşti? Nu mai sunt la fel de ȋnaltă! Ȋţi voi spune alte şi alte cuvinte de la aceeaşi distanţă proiectate. Mai ştii cum eram? Fără hotare, la marginea fluviului, fără frica vie că ne pierdem în mare. O urmă de iubire ne duce de mână, ne face semn răsturnată din lună. Sunt lucruri care nu se vǎd: vocea, neuitarea, ȋntunericul, paharul jumătate gol. Când ne întâlnim cu totul ȋntâmplător, respir ȋn gând. Ei nu ȋnţeleg. Mă abţin să mǎ-ntorc, sǎ te strig. Lumea cu măşti, jucând roluri, trezeşte asfaltul din visare. Ea voia să ne plimbăm pe străzi, să umplem cerul cu săruturile noastre şi să ameţesc când mă privea. Dimineaţa, ȋn aerul plin, orizontul orbeşte. Păsări ȋntretăiate aduc flori, curcubeie, mir. Marea e verde. El nu vâsleşte. Mǎ lupt cu morile de vânt, cu o planetǎ de pǎmânt. Câtǎ-ncǎpǎţânare, ce rezistenţǎ la sedus şi la cuvânt el are! Îndrăzneşti? Te invit să stăm la fereastră o vară! De o mie de ani mǎ duci pân’ la stele tǎcând peste vorbele deşarte, grele! Pentru tine mă voi mai naşte o dată, cu aceeaşi disperare de a trăi în visele, inima, în tăcerea ta vinovatǎ! Pentru tine zidesc holografice pânze. În linia vieţii din palme te voi prinde. E matematică. Nu te surprinde! Se pare cǎ n-am sǎ te pot urni, târî din gând la soare! Ȋnchide ochii! Ploaia alină. Tu ȋnţelegi a mea vinǎ. Salcâm pierdut, deşertǎciune, ce rol ai tu în a mea lume? Rareori cineva se ȋncumetă ȋn vise, în sertare! Iubite imaginat, goneşti cu voce tare! Se luptă ȋn noi contrarii, tentaţii. Ritmul nu e potrivit? Timpul ţi s-o fi oprit! Am ȋnvăţat să mă bucur de liniştea ta. Beau cu ea cafea. Mi-ai transformat visele ȋn păsări, inima ȋn strugure copt ȋn vânt, cuvintele ȋn curgeri, nerostirile ȋn descânt. Mă pot instala cu magazine, păsări, corăbii, pânze, plante, autoportrete, la tine în minte, băiete! E uşor să iubeşti o idee, să o ridici pe umeri, să-i desenezi cǎi lactee! Te ȋndeamnă, pluteşti, urci, cobori - o epopee! Cuvinte aleargă ȋntre noi până vor ȋncepe să se certe, să ne distrugă cu disperare. Sună la psiholog, la salvare! Ai o umbrǎ frumoasă! Te iroseşti. Faci ce-ţi trece prin cap, ce pofteşti? Îţi place teatrul? Sunt scriitoare! Ȋntre două vârste ȋntâmplătoare, am putea trăi prin absurd o amestecare? Zile şi nopţi am fost separaţi, pânǎ ne-au fugit fluturii coloraţi! Şi ȋntreb: Unde alergaţi? Limitele mele eşti tu. Cum să chem fără să mă rănesc? O cale de-ar fi, cine s-o vadă? Unde duc toate drumurile? În zăpadă? Focul se stinge singur. Degeaba adun cuvinte ȋn cărţi, analize, studii, judecăţi! Se vor ȋnghiţi unele pe altele ȋn bucăţi. Ȋn hârtii primitoare, în somnul pe care nu îl dorm, tu eşti oare? Puteai fi liber, nu ţi-ar fi fost nicicând frig. Cum sǎ spun? O să ne batem oricum! Iubirea va năvăli din nimic, ca nouǎ, cotropind fără leac, cu aripile-amândouǎ pomii, cu rouǎ. Cu un surâs poţi cuceri o lume! Pe tine nu pot să te răstorn, să te înduplec anume! Umbrele-ţi par mai sigure, mai adevǎrate decât tine! Nesfârşită linişte, nesfârşit octombrie! Dar la sensibilitatea mea contradictorie te-ai gândit, scorpie? Ştiu, ţie trebuie să-ţi vorbesc puţin! Mai bine scriu ceva fistichiu: Să-ţi fie surâsul frumos, aş ridica o poezie de pe jos şi-aş alerga, la butonieră să ţi-o cos! Unde să mă opresc cu exerciţiile, cu inspiraţia? Ȋmi aminteşti din trecut de dor senzaţia! E de ajuns o privire, un gest şi vei ȋnţelege lucrurile inventate, ȋntâmplate celest! Caut o stea, o piramidă, un zâmbet discret, să le pun ȋn ramă, să le trec în caiet. Ai experienţǎ! Imposibilul e relativ! Dacǎ fericirea e pe strada noastră şi ne priveşte contemplativ? Amintirile nu ȋmi mai aparţin. Degetele nu mai ȋnţeleg ce ating. E timpul să te arunc ȋn mare sau să te strig? Rătăceai fericit şi uşor. Credeam că mă vei lua cu tine, odată, până la stele, de mânǎ sau de picior! Îţi simt urmele, semne ale trecerii continue. O parte din tine aleargă, o parte iubeşte, o parte consemnează de la distanţă, reacţia la tăcere. Ştiu cine eşti! Din pat se-aude: un om cu aripile ude. Tăcerea e metoda ta de-a te purta, de-a conversa, de-a nu greşi, de a seduce. Dac-ai veni pe o bancă ȋn parc, după genunchi şi sufletul abstract te-aş cǎuta. Dac-ai veni ca o frunză sau ca o stea, aş spune: Uitǎ! Şi-ai uita. Pot să-ţi rup urzicile crescute, dimineaţa să ȋţi torn tăcere ȋn cafea. Cerul, munţii stau gata să se mute de le atingi cumva! Pe-o bancă, peste tăceri de sticlă, dorinţele le-am strivi ȋn palme până mâine! Cu cât nu vii, ȋmi e mai bine! Pot curge înapoi tăcerile spre tine. Ȋnchis cu lacăte, ȋncălcând legile comunicării, ai sǎ rămâi dat uitării. Priveşti şi nu ȋnţelegi. Eu lupt, tu eşti părere. Inexprimabile, te cunosc minimalist, geometric! Mai contează? Acum ştiu să-ţi vorbesc! Parchează! De ce îmi ascunzi liniile din palmǎ? Am schimbat câteva cuvinte. Ȋn lumea mea vorbim zile şi nopţi. Nu ţi se pare că cineva simte cum ploaia vine peste toţi? Te ţin lângă mine scriind, vorbindu-ţi ȋn somn. Mă trezesc şi ajung iar ȋn visu-ţi neom. Ea caută pretexte, motive, artificii să mă arunce ȋn aer. Eu alunec ca o lacrimă, să nu o spulber din paginǎ. Toamna a şters hotarele. Mă agăţ de cuvinte să mă ȋncrustezi acolo, ȋntr-o firidă, o arcadă. Sau să mă agăţ la braţul tǎu cascadă? Am inventat un război care va arde şi va răni. Ai să-l pierzi! Îl vei opri? Spre tine, care nu eşti, vor veni ape limpezi. Va veni veste, gura mea, gurii cu miere să se dăruiască. Voi pleca de acasă. Dorul tău cu miros de salcâm ȋmi va întinde o plasă. Va trebui să te lupţi cu mine aşa, vicioasǎ! Tresărind ȋn tăcerea afundă, vom curge pe stradă, prin frunze, sub cer ȋnstelat, ca undǎ. Voi lipi cuvinte pe umărul tău. Doar tăcerea e atentă la naşterea lumii latente, din hǎu! Pe acolo treci tu şi cerbii mei. Ţi-am adunat un coş de poeme. Nu-l vrei! Ȋn tine ninge. Ȋn acel gol alerg. Cresc ascunse ȋn cerc, cercuri numite secrete. Fără vindecare se încâlcesc, ruginesc, pare. Toamna va fi alt fel, iarna va mai ninge. Iubite, distanţa mǎ strânge! Pot să vin ca un fluviu rebel o dată cu tine ȋn paralel? De ce mergi mai departe şi nu ȋntorci capul? De ce alerg şi nu te ajung? De ce taci şi nu strigi? Ar trebui să ȋnţeleg, zici? Ia tăcerile şi aruncă-le ȋn mare! Să rămânem ȋmbrăţişaţi la mal ca o salcie plângǎtoare! Nu ştiu dacă exişti ȋn toate privinţele! Ȋmi ȋnchipui că te gândeşti cum ar fi dacă am coexista, absenţǎ! În nuanţe vii de mov şi gri, romanţǎ cu parfum de-o zi… Spun nebunii! Vrei să mǎ depăşeşti? Visez lucruri. Vrei să le trăieşti? Exist. Lipseşti. Nici eu, prea judecatǎ nu-s! Pe-o lamǎ de cuţit te ţin, te-ai lǎsat dus. Când ieşi pe stradă ştiu! Obrajii, sângele, mâinile nu-mi mai sunt reci. Doar treci. Tu nu tresari la lumile pe lângă care treci glaciar? Nu ai dar de strigăt, eu n-am de-mpotrivire. O nebuloasă-nghite o galaxie. Dacă ai alerga poate-ai răsturna spaima florilor, sensul orelor! Poate nu-mi mai pasă! Cuvintele din cer au căpătat volum, profunzime, culoare. Le ascunzi cu ȋntunericul, ploaia, cu frigul anotimpului tǎu efemer! Ţie pot să-ţi cer sǎ mă plimbi prin veneţii, sǎ aprinzi lumini, să fii pianist, sǎ ȋnfloreşti copacii ca un iluzionist! E simplu! Vom face lucruri de un previzibil neaşteptat! Vom cântări cuvintele până vor deveni ireale, să semene cu noi, de nesesizat! Deşarte sunt căutările noastre, rămase ȋn relaţie de neutralitate! Sub soare, nu a rămas nimic să plutească, să zboare? Aş fi vrut să fie totul perfect, frumos, curat, sǎ fim egal fericiţi şi aproape, dar suntem atât de străini, că nu ne putem recunoaşte! Merg pe drumul meu, mai scurt, mai drept sau mai lung, trec cu vederea, mă grăbesc. Cum nu ştiu a ispiti scriu poezii. N-ai vrea s-auzi! Ce dar ar putea fi legătura dintre noi? Un zar? O fi cum zice-se cǎ e: ca mierea! Mi-ai arǎtat cǎ ştii ce e tǎcerea. Îţi poţi pǎstra rǎnile-n ea, durerea! Ce greşeală, ce păcat, ce mirare? Şi iubirea, ce cuvânt ciudat pare! Deşi porţi mai multe răspunsuri, nu răspunzi! Deşi sunt transparentă, nu mi se vǎd visele. Să zicem că tu ai fost o excepţie! De-atât târziu am sufletul rotund, de cât s-a istovit şi s-a zbǎtut la tine-n gând. Îţi par nebun, disperat? Tu m-ai schimbat! Ce am făcut? Ce s-a-ntâmplat? Îmi rǎsunǎ-n piept asprimea ta pǎgânǎ… Ea scria tot felul de lucruri din care el ȋnţelegea cu totul altceva. Jumătăţi despărţite de tăceri ȋnghiţite… Străina din el, purtătoare de corăbii... Din acel alt anotimp colecţionam pietre. Până acum au stat la presat, pentru iarna din tine, prietene! Cu siguranţǎ, mâine va fi tot tăcere, în visele mele, aceeaşi părere! Ţi-am demonstrat ce ȋnseamnă risipa de fluturi: incendiere! Nu mǎ mai plimb pe străzi. Urâcios cu credinţǎ puţină, florile sunt pe jos! Vinǎ! În mintea ta e cald sau stǎ sǎ plouǎ? Dǎ-mi, lume de pǎmânt, ca semn un strop de rouǎ! Merg ȋnainte să mă poţi urma. Ȋn ȋntunericul pe care ȋl respiri scrie-mi ceva sub pleoape ca un tablou. Tăceri necitite zac în caiete. Te-am rătăcit cu numele nerostit, prin toamnă, băiete! Ai cosit jumătate din fân ȋn mintea mea gonitǎ la stele. Te iert de tăcere! Să mă ierţi şi tu pentru cuvintele sfere! Cum să nu simt că te ȋndepărtezi? Ȋn această lume de catifea verde-neagră fac exerciţii de apropiere şi de uitare pentru tine, dragă! Amintirile nu folosesc la nimic! Pentru a fi fericit trebuie să uiţi. Noi ne amintim la nesfârşit. Ȋnchipuirile ar putea continua înmiit. Dacǎ viaţa ar deveni înapoi roz, cuvintele ar străluci iar de nuanţe, versul ar fi mai rotund şi nu e tot! Trag speranţe! Cuvinte ȋndărătul altor cuvinte… Nimic nu se poate ȋntâmpla ȋn afara lor! Tăcerea e o minciună cât luna de pe cer, într-un nor! Umbrǎ ascunsǎ în spatele formei, am alungat imperfecţiunile, jumătate din mine, grijile! M-am trezit vorbind ȋn sensuri unicat, printre chipuri şi voci, amestecat. Ne-am intersectat? Spirala creşte. Trec unul prin altul cuvinte ȋntre noi. Când ţi se face urât poţi să plângi sau să vii ca o ceaţă visată. Tăcerea e bună să-ţi ascunzi fericirea ȋn ea, ca ȋn cerneală, trecerea sǎpatǎ! Gata, mă îndrept! Nu voi mai trăi periculos, cu capul ȋn jos, în sertare! Voi deschide la stradă un magazin de buzunare! Iubite, dacǎ oi fi viu, şi-aşa în lume e târziu, mǎ iei cu tine? Ca sǎ ştiu! Nu-mi refuza răsăriturile! Hrăneşte-te din umărul gol şi umple-mi braţele de amintiri, cu disperare, domol! Cu versul doar te-am locuit şi ars până la rană! Să te trezeşti în visul meu de necuprins până la vară! Răsfoitul hârtiilor nu mai înseamnǎ nimic. Adevărul care contează e cel inventat, nescris, obsesiv visat. Mai poate fi altceva, soldat? Ce faci când te rătăceşti, când aştepţi în soare, pasărea ispitită de ferestre, de mare? Câteodată ȋncepi din nou să trăieşti! Te vezi strălucind ȋn vitrine, radiind energii, te bucuri, ȋnţelegi ce vrei! Un timp e bine. Ce ai fi vrut să faci ȋn loc să taci în noapte? Ai fi schiţat un plan, un gest, peste rimele inapte? Imaginaţia a ȋnceput să-mi semene cu tăcerea ta. Nu face decât să sporească tensiunea, neliniştea din reţea. Ȋţi voi testa rezistenţa la inexprimabil, la neant! Să nu te miri dacă te pierd, dacă te ard! Nimeni n-aude cum lucrurile curg. Tăcerea cântă ȋn doi, la patru mâini. Vino să stăm, să ne vindecăm cât mai e bună vremea! Ca mâine ȋn vii va izbândi tăcerea! Îmi amintesc tot! Incerte sunt sărutul, mişcarea. Necercetat e apusul, necunoscută e starea. Dorinţele s-au rătăcit de noi. Aleargǎ de mânǎ. Acoperǎ pământul de departe ca lumina de lunǎ. Salcâm amorţit de iarnă, în flori galbene îmbracă-te iară! Pe marea de piatră, pe drumul drept, printre stânci, vise străine, la capătul lumii, aştept! Limitele cresc până amintirile, ploaia de renunţări, distanţele, vor fi o carte după chipul şi asemănarea unei arsuri aparte. Ai grijă de cuvintele pe care le risipesc! Toamna asta vor la tine. Aşa ştii ce gândesc şi nu te supăra, de se răcesc, pe mine! Ar fi fost timp sǎ înǎlţǎm zmeul... Fie că te vei trezi, fie că vei continua să visezi, voi fi cu tine. Să nu ȋţi ȋnchipui că trăim în prezent! Pe mâine! Adevărurile nespuse ne vor obosi. Să mai scriu? Ai ȋnvăţat să visezi, eu, să pierd. Ȋţi vei aminti? Noaptea munţii verzi nu-s munţi verzi. Iluziile-s de-o sfialǎ cât se poate de reală! Iatǎ cuvintele pe care putem merge desculţi! Iartă ordinea, graba ȋn care s-au spus! Peste iubiri neȋncepute şi lumi viitoare te voi aduce la mare. Se poate ȋntâmpla să-ţi arăt palmele pline de cuvinte de dragoste adormită. Sunt aproape sigură, împietritǎ. Fă-mă să cred, fă-mă să nu alunec, acum când te mint, când ştii! Caută-n zăpadă urma de paşi pe-autostradă, liniştea, ordinea căzute timpului pradă! Ca ceaţa dimineaţa peste o vâlcea, tǎcerea-ţi vine bine peste vorbirea mea! Continui să cred că exişti cu buzunarele pline de coincidenţe şi mergi ascuns ȋn spatele unui surâs, până când stelele…