Din varii motive trǎiam în gând, cum ştiam, nu alergând, strigând, râzând cum voiam! Un necunoscut cu surâs liniştit face ce vrea. Mie îmi lasǎ poezia ȋntreagă pe o bancă şi-o stea. Câte iluzii au încǎput, câte dorinţe ni s-au pierdut, câte cuvinte au ajuns din cer neştiut! Nu îmi mai e fricǎ, îmi reuşesc lucruri noi, de necrezut! Cum ai fǎcut? De unde această vreme bună, ai habar? De unde vin cuvintele la geam? E o furtună în pahar, veriga vieţii sau calvar? Nu va trebui sǎ te împart cu nimeni, nici sǎ te fac sǎ îmi semeni! Odatǎ gǎsiţi vom putea traversa munţi, milenii. Dǎ-mi o dovadǎ cǎ exişti, cǎ nu ai fugit! Ca vântul şuierând pe străzi, prin copaci, mai ştii ȋn adieri, ȋn şoapte să ȋmbraci câmpul, necuprinsa mare, florile de maci? Prea lacomă, tăcerea peste atâtea-n gând povară, e-un vis, e cerul tot, e primăvară! Din ce în ce iubesc mai puţin, mai de departe, colecţionând, schiţând, clasificând, purtând războaie cu mine, neexplicate. Se făcea că lumea exista de chihlimbar. Ea, eliptic cu aripile şi imaginaţia, de soare, strânse una lângă alta, el fără scăpare la ea la picioare. Ȋn lume cad stele. Prin vene îţi curg visele mele. Singura fără apărare, lacrimǎ ȋn flăcări, e a ta conturare. El vine până la jumătatea drumului să spună ceva. Se uită cu sfială, apoi coboară la locul lui, cu toate cuvintele, fără ea. Nu era nimic din ce visam şi totuşi erai aversă, desprimǎvǎrare, cascadă, rai. Involuntar te pictez, sper ȋn zadar. Cǎutam un leac, distanţa sǎ nu doarǎ, ceaţa sǎ urce, frigul sǎ moarǎ! Câte străzi, câtă noapte ȋntre noi! O toamnă roşie, un timp remarcabil, să poţi gândi ce vrei, sǎ scrii ce gândeşti! Tulburată mă recunoşti? Pot schimba ce-ţi doreşti? Mărturisesc ce-am făcut: asimptotic mai nimic; nu am avut când; am iubit copacii ȋngălbeniţi, taxiurile alergând cu noi prin vitrine, lunile pline fără floră, albine. Simt când respiri, când treci de nori. Nu te grăbeşti, nu te-oboseşti să mă găseşti. Cu un cuvânt poţi face mirajul să dispară, amintirea, din dulce, amară, fluviul de vise, povarǎ. Slavǎ cerului! Mă laşi să zbor! Laşi să doară. În ochii tăi am crescut în vorbe sau le-am pierdut pe toate, alergând fără măsură după tine în vis, în deşert, zi, noapte? Ce patimă ascunzi? Ai praf lipit de fiecare tǎcere arzând şi vânt de pe lună în pǎr ascunzând. Răstoarnă-mi zorii cu setea strânsă ȋntr-o noapte! Ȋntre bătaia inimii şi gând, afarǎ din noi, vino râzând! Sunt stăpâna propriilor speranţe aiuritoare. Cu ochii ȋnchişi stăpânesc lumea, bat câmpii. E absolutul pentru o muritoare! Adevărat, m-am tulburat ca râul de munte primăvara! Şi asta face nopţile scurte, timpul preţios, vie povara. Viaţa devine mai lungă, cu fiecare poezie mă apropii, până lumina se face râu. Ia un motiv sǎ rǎmâi fericit! Te-ai oprit din alergat? Am pregătit un experiment matinal. Să conduci remarcabil! Oraşul suntem noi ȋn realitate, virtual! E o iarnǎ cum nu a mai fost! Poezia, visul, ninsoarea mi le ştii pe de rost. Ca salcia răsfrântă peste ea, pot scrie peste şi sub sprânceana ta. Stoluri de fluturi, ȋn agonia serii, de pe pământ, pot ridica! Ţi-am arătat ce nu se-arată: un mecanism, un munte, o roatǎ. Dar parcă nu sunt eu, iar tu eşti leoarcă! Cum m-ai cuprins în gând şi nu de mână, mai joacă-te, de poţi fără să arzi, sub lună! Cum poţi trăi zidit în zid, rând peste rând? Să te strig, să te prind? Prin semne? Când? Să mǎ prefac ȋn aripi peste pământ? De-ar bate-n uşă cineva aş spune: da şi ai intra, visata mea! Acum e târziu. Vibraţia e lină. Poate odată vom fi împreună, jumătăţile unui pod din visul repetat în surdină! De ai iubi cu-adevǎrat, ne-am întâlni-ntr-un cerc pǎtrat, dar tu iubeşti amestecat! Ştiu ce lipsea: focul, arsura nu le cunoştea, de poate respira fǎrǎ ea! Poţi gândi râvnit de nervii mei răsuciţi? Ȋn fiecare seară vorbim. Poate nu noi am ales ce să fim! Mă visez uneori meteor rătăcind după un nor. Fă-mă frunză! Albastră! Cum să-ţi arăt, să te port? Las să treacă iarna, dacă pot lǎsa! Ce ţi-aş dori de-acum? Mai mult, mai aproape, mai bun, sǎ te ating cu ceară, acid, benzină, metaforic cu aripa, nebun! Ce te-ar porni sǎ fugi, sǎ zbori iar? O poalǎ de stele, o strofǎ, tipsia cu jar? Aş muri dacă nu aş crede disperat că la tine e cald şi am un loc rezervat! Lasǎ-te sǎ-mi fii câmpul cu flori violet, zmeul discret, visul secret, în alb un verset! Voi găsi un loc, pe un pat de iarbă, să-ţi visez senin fir de rozmarin! Poate ȋntr-o seară, poate ȋntr-o vară… Nu ai iubit niciodată cu inima bătând fără aripi, ziua, noaptea, un timp? În multipli de trei, absolut ajungea fiecare mesaj de salut. La capǎtul firului, pasǎrea o fi renǎscut? Eşti un punct colorat, un fior, o ȋntrebare incompletă la care nu ştiu să răspund. Nu există nimic, te confund! Unde să ascund nebunia de care sunt nebun? Credeam că vei fi fericit! Unde-ai greşit de ai ceva misterios şi nesfârşit? Ȋn ochii tǎi doar fiare-au locuit? Ce-ar trebui să fac din piatră să te desfac? E depărtarea vie. Aleg să scriu o elegie rostogolindu-te ȋn astă nebunie. Ori te-oi afla rănit, ademenit şi răzgândit? Stai pe-afară? E frumos! Ce-ai mai citit? Sunt lucruri care trebuie fǎcute: sǎ strigi, sǎ plângi, sǎ urci un munte! Mai dormi, iubitǎ a mea! Cât de departe-oi fi, de-ar fi să vii? Ȋmi trebuia un cuvânt pentru noi mai albastru ca oricând, verde ca brazii, ca pădurea râzând! Ceva nu se potrivea cu distanţa, arsura, valurile, cu absolutul din ea! Rătăceam ȋntinzând mâinile după iubirea incendiată. M-am amăgit fericitǎ câteodatǎ. Te văd rar, ȋncordat, un vers disperat. Nu-mi vorbi în tǎcere mereu! Am şi eu aşteptǎri, limite, puteri, resentimente de leu. Prin cerul gol te ocoleam şi oboseam, mă întorceam peste prăpastia deschisă larg zburam. Un semn o da… Ceva nu merge, sunt schimbări. Din capul populat cu păsări cad nuci, fluturi, întrebǎri. Te vǎd. Să te cobor? Mǎ tem cǎ pieri, cǎ te transform. Nu mă pricep la poezii! Te mint s-adorm! Deşi ȋn ochii tǎi ar fi o aiureală, ȋntreb: Ce faci? Exişti sau fac confuzie, o greşeală? Am iubit din toate cuvintele, cu sfială... Mai e fericire ȋn lume, dar noi nu suntem atenţi! Gândul e liber să fugă căutând dragostea cum ştie el! Cum ar fi ca dintr-o dată să nu ne mai amintim, ca şi cum nu ar mai fi niciun drum? Ştii, totul poate fi transformat: iată cuvintele ȋn care m-am destrǎmat şi păsările prin care ȋnchid ochii şi ajung la tine din pat! Dau tot ce se întâmplă, pleacă sau se uită, pentru un semn, o mare vălurită! O rază şi un nor, pe o iubitǎ! Uneori bat câmpi, mă ia cu ameţeală de gânduri, de vorbe; o stare de-ndoială. M-aş lupta cu toţi materialǎ! Cum să-ţi scot asurzirea din ochi? Pot să cad de o mie de ori fără aripi din stol! Tu ştii gustul căderii în gol! Nu te-am atins, doar m-am mutat ȋn gândul tău netulburat, cât să-ţi promit marea dintr-un vis conturat. Ai un aer străin, inefabil. Stele-n priviri ard dezirabil. Nu mă pot întoarce, nici trezi probabil! M-am ridicat o iarnă împotriva ta. Noaptea, uitarea te vor birui treptat! Stai ȋn acelaşi timp la televizor, ȋn carte, ȋn gând. Urma ta luminează centrul, clădirile, strada, imaginaţia mea, cu idei ca zăpada. Pe contrasens şi prin hazard, prin zid sau prin furtună, să trec de tot, să fug aş vrea, cu aripa de mână! Cuvintele nu au putere asupra ta. Am să mă răsucesc să nu-ţi ating stelele. E vina mea că ai vârsta de fier, că iubirea creşte nepotolită la cer? Se-ntâmplă să te ştiu, se-ntâmplă să mai ard. Plouă pe tot ce simt, pe gurile ce tac, pe bulevard. Greşelile mele necesită loc, timp, soare, multă gândire. Mă voi lupta pentru ele ȋn felul meu, plǎsmuire! Tăcerea dă forţă cuvintelor. Există o vreme pentru linişte, pentru a primi răspuns, a greşi, a privi ȋnapoi. Nu te-ngrozeşte? Ce se va-ntâmpla de te vei lǎsa dupǎ voia mea? Stricam totul desenând alte umbre, alte lumini pe cer. Nu te plângi, nu râvneşti, nu te zbuciumi. Nu conteşti, nu pui întrebări, nu trăieşti globalizat. Eşti pierdut, fermecat! Calea nu duce la nimic. Fiecare detaliu, nostalgie, capriciu stă consemnat. Şi totuşi, nimic nu a virat în nǎucitor, covârşitor, fantastic, debordant! Mai e aer? Respiri? Ce se poate salva din neantul lăsat la tine, din viaţa mea? Ia un măr, o emoţie, o iluzie! Ia coşul tot cu vise! Nu le lăsa între două coperţi nedeschise! Dacă la munte strig, te strig pe tine. Dacă la ploaie strig, te strig pe tine. Când treci cuvintele sunt de prisos, doar ochii, mâinile vorbesc nesăţios. Nu mai ştiu: vii în urma visului sau visul vine înaintea ta zălud? Încerc să te reduc la absurd! De unde-mi vii cu atâtea ploi? Cine să ştie ce e bine, ce se-ntâmplă, ce-i cu noi şi de ce tremuri când te chem la nori? Înţelegi diferenţa uşor: Nu pot sǎ te ajut. Nu pot nici singurǎ sǎ zbor! După tine ţipă cocorii, cum după toamna asta cad frunze în nisip. E prea târziu de întâlnit o stea subţire, fără chip! Am o idee despre cum cred cǎ funcţionezi. Mǎ strǎduiesc sǎ înţeleg algoritmul, sensul. Vezi? Sunt la primele litere din alfabet. S-ar putea să uiţi că sunt aici: vânt, pasăre, pământ; neştiută, fără speranţă, prezentă, în rând. Nu-mi amintesc cum ai venit: cuvinte gonind. Mergem de un timp dezlegare primind. Ȋmi sunt îndeajuns cuvintele pentru a-mi ȋmplini visele, a gândi periculos şi a fugi cu tine, din când în când, pe jos! Aveai ceva trist ce nu se putea arǎta şi tresǎrirea ce mǎ salva. Trecând ai risipit tremur, şiroaie. Om ȋnflori, ne-om scutura… O să ne fie dor de noi la iarnǎ, ploaie! Ai învǎţat sǎ m-ocoleşti, sǎ zbori în gând, sǎ treci neobservat, sǎ nu rǎspunzi, sǎ te împotriveşti. Goana te-a gonit, că nu-mi mai eşti în minte! E toamnă, varǎ? Am visat? Sunt fluturii dezorientaţi? Busola minte? Ȋn fond eşti un personaj încântător, pradă sigură! Decorul e cerul cu stele pe care ȋl avem deasupra, negurǎ! E de ajuns să-mi doresc ceva şi se ȋmplineşte elocvent, ȋntr-o poezie ca o lacrimă, ca un medicament! Există lucruri, fire imposibile: gândurile astea, ca valurile mǎrilor, sunt ȋnceputul în războiul stelelor. Să vorbeşti cui ȋi e de folos? Ȋmbracă-mă ȋntr-o dorinţă şi aleargă cu ea! Vei găsi cuvinte pe partea mea: poezii ca scoicile, ca pietrele, ca nisipul; calcă pe ele lumea şi timpul. Peste vocale şi păpădii lasă-mi gândul să alerge la tine până nu va mai fi! Ne ȋntâlnim ȋn curcubeu! Termin poezia până de dimineaţă! Am ȋntins mâna... am ȋnchis ochii să te cuprind. Am lăsat lumina să te mângâie în gând. Te voi iubi cu apǎsare, fărădelege şi o floare, dincolo de număr, forme, vreme, al meu caiet neliniat de teme! Lasă-mă să dispar la sfârşit printre nori! Respiri mai uşor? Adorm cu gândul ăsta minunat: cum poate fi să-mi bată ȋn urechi inima ta? În vis mi te strecori, în noapte-mi dai ocol, de iarbǎ un covor… De-o-nfiorare o să-mi fie dor! M-ai fi urmat cât să forţăm puţinul timp uşor curbat? La cine te gândeşti stǎruitor? Poemul acesta îl ştiu dintr-o carte: e o dorinţǎ: sǎ-ţi înfloresc în aripi degetele, cât să zburăm împreună pe deal. Am ȋnchis ochii şi am numărat ȋnainte de a ȋncepe să te caut; din spatele copacului m-am jucat. Când mă trezesc cu tine ȋn fiecare zi, pentru un drum la munte, ce motiv ar mai fi? Mǎ uit pe geam la păsǎri care ţipă. Nu îţi năzare în vise, în aripǎ sǎ prinzi a ȋnverzi, sǎ pleci la stele-n pripǎ? Am vrut să fiu, am crezut că sunt. În urma sǎgeţii am ajuns pânǎ lângǎ inima ta şi mai departe fǎrǎ ea. Tu nu poţi veni şi pleca? Alergi sperând, pierzând calculat ani. Fantezii! Am ajuns invidioasă pe frunzele uscate, pe brumă, pe crizantemele din mâna ta! Unde eşti, unde vei fi? Ce ai ales ca să-mi spui? Veneai pe drum sau drum erai? Nici nu ştiai că existai! Cine o să te locuiască ȋn absenţa mea? Cine o să-ţi traducă ȋn atingeri o rugă, un dor, o mirare? Vino să-ţi citesc, să te găseşti ȋn cărţile toate! Ai trăit ce ţi-a fost dat să fii? Poate ploaia mea dintr-un leagăn... Mi se ȋntâmplă şi mie! Nu avem ochi, nu putem, amânăm, obosim şi uităm să alergăm prin lanul de secară cu macii şi cicorile, o vară! Iubirile care ne ocupă gândurile, iluminările neaşteptate nu arată spre divinitate? Poartǎ-mǎ cu tine, ţine-mă-n braţe ca pe o jucărie! Copil orgolios, vreau numai să te sperii că lunecăm, marea se deschide, cǎ nu visăm frumos! Ȋţi spun: timpul vindecă, schimbă sensul lucrurilor, acoperă ce e la vedere! Ca la operǎ! Auzi cum ploaia ne încearcă? Te caut c-o armată. Tu, ca un mim, îmi spui: sunt hotărâte toate, ne aşteaptă! Nimic nu se naşte fără motiv! Mintea poate potoli vântul! A ta ne fereşte ascunzându-ne-n ea. Pământ lipit de ceruri, la cine te mai rogi? La stele, la păsări, la marea de cicori? Poeziile se ȋnlocuiesc una pe alta. Ȋncep, se ȋncheie, se risipesc. Cele bine făcute dispar la tine în curte. Să nu mă duc fără nimic, aş vrea să-mi dai o floare, s-o simt la orice-mbrăţişare. Să vadă toţi cum port ȋn piept, pe tine, o cicoare! Să ai mereu la tine un zâmbet, pe masǎ o carte, ȋn fereastră o floare albastră! Odată le voi găsi! Va fi seara noastrǎ! Topiţi din senin, un fulger să fim, din aripi o clipă pe cer să suim, din roiul nostru, efemeride de-o zi! Tăcerea se agaţă de pleoape. Cad la marginea lumii, ȋn vidul din tine, aproape. Versurile îţi par agasante? Cuvintele se ţin un timp după noi distante. Vor dispǎrea volante! Exagerările nu duc la nimic, înţelesul se poate schimba. Îmi doresc ploaie ȋn inima ta! E tot ce am găsit despre noi! Când vom citi, data viitoare, va fi diferit pentru că noi vom fi alţii, ȋn alte direcţii, spaţii. Am şchiopătat o vreme, apoi mai mi-a trecut. Două paralele undeva ajung să se ȋntâlnească fără zgomot, fără distorsiuni. Ţine minte! Am fost pom şi pasăre, corabie şi ocean, liniştea absolută, foaia de caiet albǎ, mutǎ. Nici măcar nu ai existat! Te desfac din braţe, din gând. Zbori! E posibil, de nerezistat! Ȋn cu totul alt fel, din alt timp, din fum, la marginea stelei, poţi veni de acum! Ai puterea să ridici ceaţa, fluturii, tăcerea. Hipnotizezi aerul prin care treci. Trebuie să exişti undeva!

Adierea