Sunt ore şi ochi care nu se ȋnchid, câini care latră, sunt şoapte, dimineţi ȋn care găsesc sub pernă poezii uitate. Amintiri ajunse lumină coboară din munte, pline de nori, frunze, brumă, de toamnă târzie şi vise. Făgăduisem să mă opresc cumva. Am nins din greşeală. Trebuia să zbor, să fug cu inima rană! Din care parte bate vântul, soarele, de-mi leagănă crângul de pomi ȋnfloriţi şi izvoarele? Contrar gravitaţiei, din când ȋn când mă opresc, fac valuri, scriu fără motiv, urc dealuri. Cine ar putea să oprească ploaia ce vine, creşte, mă aruncă ȋn aer, mă destramă? Dintr-o ploaie poţi să răceşti, să te zǎpǎceşti, să te rătăceşti, să ȋmparţi tǎceri în silabe sau să înverzeşti. Scriu despre cum se roteşte pământul şi mor galaxii, cum zboară cenuşa din flăcări şi alte asemenea gogomǎnii. Nu mai ştiu când am ȋnceput să-ţi vorbesc despre prejudecăţi preţioase, angoase şi sǎ mi te însuşesc. Spune-mi că nu te laşi locuit de un pumn de cuvinte, rupt în bucǎţi! Mai poţi să aştepţi, să ascunzi, să amâni ȋntoarcerea fluturilor extravaganţi şi nebuni? Ai putea să mă recunoşti după frunze, după cuvintele gata să te urmeze, după ochii coborâţi, după tăcerile din paranteze! Erai marea de iarbă acoperindu-mi ȋn valuri străzile, acoperişurile, văile, munţii, aripile, visurile. M-am deprins să-ţi scriu ȋn general, din mers, în serial şi asta ȋmi ţine loc de… nu ştiu loc de ce ideal! Ce importanţă are că eu nu sunt eu, că noaptea nu e noapte? Prinse-n zăpadă încep sǎ se vadǎ drumurile pe care le-am lǎsat sǎ se piardǎ. Un necunoscut, un încurcat, face semn cu mâna fericit dintr-o poezie de hârtie. Atunci ȋmi bate inima ȋnverşunat mie. Mă zǎpǎceşte cu nepǎsarea, ca pe o puştancă! Scriu asta ȋn loc să dorm, ȋn loc să te ating. Tu te trezeşti din somn ȋn visul meu şi zâmbeşti. Cu ce drept fluieri? Eşti? E târziu să fug prin frunze de mentă, să rătăcesc prin tine ca-ntr-o pădure omniprezentă. A fost verde şi s-a uscat! Tot universul ȋncăpea într-o carte netulburat. Mai ţii minte, soldat? Ca şi cum eu ȋnsămi nu mi-aş mai fi destul, vreau la tine ȋn braţe, un timp să rămân. Fă-mă să uit şi fă-mă să adorm, iar dacă visez, să nu mai ţin minte cǎ trebuie să-ţi scriu continuu, un pustiu de cuvinte! Nimic nu mǎ poate opri! Urc, umblu desculţǎ pe streaşina veche, aştept, ascult într-o ureche. Mă trezesc noaptea pe marginea acoperişului. Ce ardere fără sens! M-ai scos din liniştea mea, cu liniştea ta. Lutul, vântul acesta seamănă cu tine: trist de pierderea ei şi de tot ce nu vine. Te-aş putea lua de mână din obişnuinţă, din ȋntâmplare, dar cine să te găsească în lipsa ta mare? Nefiinţa coboară din stele. Se preface un timp că n-aude. Mă prefac o vreme că o las. Departe, în carte mǎ plimbǎ la pas. Muza mea e un copac ȋncurcat ȋn curcubeu. Seva lui circulă nebuneşte. Se simte liber ȋn propriul câmp magnetic de fier. Ea vine să tulbure cu respiraţia lumea găsită, răscolind, rescriind, egalizând umbre, asfinţit, cosmos, nebǎnuită. Gustă! Ȋţi va face bine! Te-ar putea vindeca! Nu ştiam că sfâşierea se ia! De ce eşti aşa albă? De ce au ȋnflorit fluturi până lângă inima mea? De ce cresc aripi din răni şi mintea mi-e grea? Tu îmi aduci poemele în gând? Din alt timp, din alţi sori, vino ȋntr-o zi ȋn zori! Eu ştiu? Poate n-ai sǎ mori! Urcă ȋn noi amurg. Va fi răcoare şi atâta lumină, poate un nor. Mai dormi până trec de tine, de dor! Pentru că nu avem amintiri, am ȋnceput să inventez, să te conturez, sǎ ȋnot ȋmpotriva voinţei tale. Pânǎ pot! Ȋntârzii să apari la marginea unui pervaz, să opreşti goana frunzelor în extaz. Recunoşti forma în care-ţi vorbesc ȋn detaliu, ȋn linie, ȋn scris? E o formǎ de stea! Ia-mi o pǎlǎrie sau o jucǎrie! Asta-mi place mie, varǎ pe câmpie! Sunt ochii mei ca cerul ce pierde noaptea stele închipuindu-te pe tine, pământ din acoarele. Nu mă pot opri, pare! Azi-noapte am trecut de munţi, de tâmpla ta bănuitoare. Am un vis străin. Ţin uşa deschisă ca să nu se teamă ȋi aprind lumina, îi întind o canǎ. Alunec ingenios cu capul ȋn jos. Mă eviţi frumos. Cine te ȋmpiedicǎ să nu-mi pui o piedicǎ? Atâta soare în atâta verde, de parcǎ tu ai fi un câmp cu flori şi eu în el m-aş pierde! Mă-ncearcă o migrenă sau poate un duh, o vrajă, ceva din altă lume de care nu ȋţi pasă. Iar m-ai făcut să-mi fie dor de acasă! Aştept demult; am uitat de atât alb ochii deschişi. Timpul ne va trece pe toţi ȋn pietriş. Nu ştiu ce fac pe acoperişul tău. Ȋn altă viaţă, alt vis, când vom fi cu adevărat, te voi lăsa netulburat. Dau drumul fluturilor desculţi la cer - vor ei - să nu îi doară pământul, focul, lacrima. Vino să-i iei! Plouă şi totul ȋncepe să nu mai fie cum era. Cad ȋn ispită frunze, oameni la care nimeni nu se aştepta. Mă tem de iubirea din ochii citind aceste cuvinte. Poate nu e totul pierdut! O toamnǎ nu e destul ori nu am eu minte? Ar fi timpul să poţi vorbi, să râzi, să plângi, să te miri, sǎ te bucuri! Ar fi timpul! Iubite, deseară sǎ stăm rezemaţi de-o fântână! Din lumea de apă, chipul sau tu, spre mine sǎ întindǎ o mână. Ce toamnă! Dorm frunzele-n păduri. Pe cine să mai mire mirosul de gutui? Grădina mea de cristal, de cer şi apă, proaspăt săpată e pregătită să ne ȋncapă. Nimeni trece prin faţa mea, de nicăieri, rece. Să inventez ceva să-l opresc! O vrea? Are unde să stea? Şi trece. Vine noaptea ȋn grădină doar tăcerea lui străină, că el nu mai vrea să vină când e soare şi lumină! Nu te ȋncurca, nu ameţi, nu privi ȋnapoi! Te-am ridicat, te-am desenat dincolo de cer steaua mea polarǎ de fier. Din greşeală te-am atins. Nu ştiam că voi tresări. Un semn de trezire pe umǎr, pǎsǎri gonind... Te schimbi din rǎu cât eşti când mǎ ignori? Am ploaie în sânge. M-ai aruncat la nori. Ştiu totul despre tine. Te am desenat. Am nins aşteptând să cobori dintr-o carte ȋn nisip, mai departe. Din spatele tâmplei ţi-aş recunoaşte atingerea, umbra pe zid cǎutând rǎcoarea. La tine, vǎile, munţii or mai fi verzi? Sunt atâtea lucruri pe care tu nu le vezi, cum ar fi cǎ ai inimǎ, dar nici asta nu crezi! Fuga contra vântului e consolarea ta? Nu merită să lupţi pentru ea? Şi nisipul face valuri de la vânt. Fără nume, inimǎ, glas, tot de nestăpânit ai rǎmas? Curg ȋn jurul tău ȋntr-un nor diafan, sprijinită ȋn cuvinte, stele, ȋn tavan. E mai târziu decât ieri. Desculţ pe acoperiş aştepţi dimineaţa. Ȋntunericul umblă singur prin casă să-ţi deschidă fereastra. Simţi? Sunt un pericol. Adorm cu grijă să nu alunec ȋn viaţa ta ȋnchisă. Te ȋntrevăd. S-a ȋntâmplat. De streaşină stai atârnat, proiect perfect, indiferent, abstract, nematerializat. Eu te-am inventat şi acum te faci că nu mă vezi; mă fac că nu-mi pasǎ. Tu care nu zâmbeşti, lasǎ! Poate nici nu căutăm fericirea din vis, matelot! Să ne prindem ȋn plase ar fi tot! Corabia ȋn care scriu eu nu e corabia ȋn care tu citeşti. Velele mele deschise vântului văd pânzele tale. Ȋntre mine şi tine vâsleşti! De departe vin păsări ȋnchipuind tăceri, ca şi cum tu ai fi ascuns ȋn carte şi nu numai… de nicǎieri. Aş putea fi salvată dar cine să vrea sǎ mai trǎiascǎ o datǎ? Am ancorat ca după o lungă călătorie, deprinsǎ să merg pe ape, sǎ visez că zbor, sǎ cad de sus, sub pleoape. Ȋncap ȋn mintea ta cu fructe, rădăcini, fluturi, iarbă, greieri; cu dor de ducă? N-ai vrea sǎ cutreieri? Când nu mai suport pisicile pe acoperiş le gonesc şi urc eu. Chem luna şi stăm aşa, ne minţim închipuindu-ne că stăpânim lumea. Aşează-mi-te alături pe streaşină, aici, cu vrăbii, lăstuni, rândunici ţâşnite câte două, mici! Nu vrei pădurea frumos adormită ce-ţi cresc! Ȋntre noi se face pustiu. Te caut prin nisipul fierbinte. Deşertul mi-e singura cale din minte! Poartă-mă de mână, la ureche, la gât, la butonieră, un timp, ziua, noaptea, pe stradă! Cum se ȋntâmplă, erai cum erai: o umbrǎ pe iarbǎ, dar nu ştiai! De nu te ajung, mă voi preface ȋn cuvânt, culori sau flori, necunoscut, la loc de unde am venit, în vânt. O stea ȋnstelată, o umbră străină, sapă ȋn mine tunele de ceaţă şi fuge prin ele, plouă şi tunǎ ca o furtună de gheaţǎ. Lasǎ-ţi sufletul sfios, din flori, să treacă din vis, din carte, să-mi aprindă ȋntunericul la noapte, pânǎ departe! Deşi avem aripi, nu putem zbura! O ȋmbrăţişare poate fi şi ultima! Tragi după tine copacii, ȋndoielile, râurile, malurile, rupte ȋn două versurile. Marea călătorie erai tu. Ţineai loc de corabie, apă, provizii, echipaj, hartă, busolă, port, ancoră, ȋn nebunia mea. Mǎ aşteptam să fiu arsă de soare, salvată, aruncată ȋn mare. Ȋn jur nu era decât potop şi uitare. Cine mai crede ȋn ochii tăi de foc, ȋn vena de la tâmplă, ȋn inima-ţi goală, ȋn luminile aprinse, în haosul cenuşiu, de a ta smoalǎ? Aură de ger ȋnvârtită-n cer, eu pot aştepta, tu poţi repeta: Ȋn grădina mea frunzele-s uscate, florile-ngheţate, apele secate... E bine să nu ȋnţelegi, să fii surd, idiot, sǎ şchiopătezi condamnat la neştiinţă, ignoranţă. Un robot… Vine spre tine. Contemporană. O iubeşti, te transformă ȋn nisip. O buruianǎ... Adus de vânt te-am aşezat să ȋncolţeşti, să-ţi fie cald, să îmi vorbeşti, iar tu-mi dai foc, mǎ chinuieşti! Mergem ȋnainte pe străzi un pas după altul. Sufletul a rămas undeva pe alei, lângă altul. Un soi de nebunie, un soi de ȋn spirală ȋn care-mi pierd şi fire şi voinţă, de am ajuns o stare plutitoare, o nefiinţă! Pe rând valurile tale, ţǎrmurile mele se ȋndepărtează, se ȋntorc ȋn mare, se formează mângâiate, arse de soare. Ca un pământ al nimănui sau ca un cer cu stele, n-a fost să fii iubita mea, aleasa vieţii mele! Te pui cu mine sau eşti mai ȋnţelept? Eu ȋn iubire cred. Caut, n-aştept, iau drumul în piept. Cât nisip ȋntre noi! Sǎ vii să stai cu mine, cu frunze cu tot! Dintre ceilalţi, ridică-mă, fă-mă chiot! De ce ȋţi astupi urechile cu aripa? Ridicat pe vârfuri poţi simţi sensul iubirii abstract. Mi-e greu să te recunosc în aceastǎ lume tranzitorie. Printre trecători şi cuvinte te caut aleatorie. Am deraiat nori, am încǎrcat marfare, am numărat jumătăţi de oi pe trotuare, te-am oglindit ȋn vitrine, te-am dus pânǎ la soare. Am crezut, am alergat din toate puterile, fermecat. De întrebare nu m-ai dezlegat! Dacă ai fi existat ţi-aş fi trimis cuvinte ȋmbrăţişate, concentrice, la ȋntâmplare, mereu şi mereu, din pat. Las ȋn văzduh calea pe care să te ȋntorci, ȋncât să nu fim niciodată străini, singuri! Trec prin lume, visez, mă prefac. Nu sunt de piatră, mă configurez! Trebuia să vii să ȋţi spun ceva, ȋntr-o noapte! Ȋţi trimit cuvinte să îţi mângâie părul. Să vă treziţi ȋmpreună mâine: tu şi dorul… Ce tremurǎ-n ceruri? Un vânt te-o aduce. Neagrǎ, udǎ o fi a ta cruce! Nu mai ai loc ȋn hârtii. Şi cerneala refuză a te multiplica, a te plimba pe stradă, a-ţi vorbi, a te aşeza ȋn vitrina deloc întreagă. Acela eşti tu cel care cunoaşte declinarea substantivelor din mine: o rătăcire ce-mi curge prin vene risipind iubire. Îmi trimiţi cerul cu stele, îţi trimit gânduri din ele, nici prea triste, nici prea stinse, nici prea rele. Ȋmi poţi aduce marea, răsăritul, un munte, flori şi infinitul respirând, trecând, tǎcând. Nefericitul! Sunt tristǎ, ȋn război cu bulevardele pe care nu îmi vii. Le-aş ȋnchide pe toate ȋntr-o zi! Te spionez prin satelit. Ȋţi trimit versuri rare, te invit. Am o stranie putere se pare, ceva sǎrit. Dacă ar fi nevoie ai alerga peste acoperiş şi gard să-mi fie iarăşi cald? Am inimă dar n-o mai simt. A vrut afară... Iarba ȋncepe să ȋnmugurească. Se uită la mine din cer o pasăre nefirească. Mă tem să nu se aprindă de la lumină, sǎ orbeascǎ! Grădina ta e la fel ca a noastră: respiră, vorbeşte, bea apă, ia foc, rugineşte, îngheaţă; se trezeşte înverzită primăvara deodată? Nu te întoarce! Ştii cine te strigă! Poemul, născocire a mea, te aleargă, te minte, alege să vină la tine. După atât refuz nebun, acceptă să te coci în orb, strugure brun! Nu piere iarba îngălbenind! Vezi? Te răsfăţ cu apă rece! Mi-o trece? Visele evadează din vitrine, trec printre faruri, pe şine. Strigă-le! Fug la tine. La infinit am rǎscolit, am sfărâmat pământul tot din cercul tău ca să te scot. Nu mi-a ieşit! Stai cu genunchii la gură, răspândit ȋn cioburi, în vitrine. E sângele ori asfaltul nebun după tine? Te copleşesc cu întrebări, dialoguri lungi, avide, clare, sortite trecerii la stea fără răspuns, pentru cǎ le lipseşte semnul de-ntrebare. Cad versuri ca florile de tei. Azi suntem alţii. Ce sǎ-mi iei? Pentru un vârf de munte ca al tău am construit trei zgârie-nori şi-am despicat nenumărate mări, râzând, umblând cu capul gol, prin nori. Lasă-te chemat pe acoperiş! Tresar ȋn somn ţiglele sub zăpadă. Nu pari uşor de ȋntâlnit, de atins, dragă! Declară-mă uitată! Pot trăi din rezerve, neobservatǎ, la poartă. E prea târziu la mine-n gând, cu ploi şi vânt sǎ te descânt! Mǎ amǎgesc cǎ mǎ ajungi, cǎ te ascund. Degeaba vreau! Erau lucruri care nu se întâmplau, cum ar fi: sǎ te port, sǎ te iau. Pe dinăuntru totul e tortură. În ochi îţi doarme o furtună - pădure adormită într-o ghindă - ştii tu cum: nebună. Toamna s-a dus, nu mai putem merge nici la bere! Mai dau o roată şi plec devreme. Iubite de vânt, cu nuci căzând, cu must curgând, ȋntâi ţi-am arătat cuvintele, apoi tot ce mă putea trage ȋnapoi: visele, patima, stelele, grădina, voinţa, gura, ochii, pielea, carnea, oasele, cerul, dorinţa… Poezia scrisă ȋn războiul cu tine poate să vadă ce-o să ne-aducă noaptea, ziua de mâine. Curg cuvinte până în mare pentru ce-a fost, ce dispare: o dragoste fără de rost, fără hotare. Dǎ un semn printr-o albinǎ, primǎvara de-o sǎ vinǎ emotivǎ şi sangvinǎ! Dacǎ nu o fi, în timp inventǎm alt anotimp! Uitarea ta m-ar face sǎ mǎ pierd. Înţeleg. Nu exişti. Înspre ce sǎ-mi îndrept, cǎ la tine n-ajung, fantezişti fluturi trişti, alungaţi îndelung? Când vom trăi, iubite, în mare, când vom trăi în cer mirabila dorinţă o să rămână-n urma noastră un mister! Prin iarbă şi dor să treci din pământ ȋn al meu viitor! Ȋţi voi topi inima de vietate ȋntruchipată, fruntea de gheţar albastru, ca lumile, nopţile noastre să fie tot una! Vin spre tine cu greieri, tei, salcâmi, cireşi, cu izmă, pătrunjel, regina nopţii, cu stele, câine, buruieni să mă ţii minte la excepţii. Primeşte-mă ȋn fiecare zi, adoarme-mă ȋn fiecare seară, foşneşte-mă la fiecare vânt, visează-mă ȋn fiecare varǎ! Din pieptul tău aştept o zvâcnire, o rază, ca gerul să se prefacă în ploaie, ploaia în iubire visează. Alerg fără teamă pe străzi. Dacă plouă nu mi-e frig, nu mă udă. Aventură trecerea drumului spre tine, zǎludă! Mai ştii ce-ţi spuneam, cine sunt? Nesiguri, necunoscuţi, ȋn direcţii opuse: un nord şi un sud. Poţi să mă iei ȋn lumea de afară! Iubirea şi tot ce avem zboarǎ. Vrei sǎ fim un anotimp? Varǎ? Va fi simplu! Când vei ȋncepe să crezi toamna ȋntreagă ȋţi va fi cald, iar cuvintele nu le mai auzi. Le vezi doar. Neȋncepută, ȋmbrăţişarea ar deschide ferestrele ploii inegale din noi pregătită să devină, nu o carte, un rǎzboi. E primăvară şi ninge, e toamnă şi înfloresc pomii, e iarnă şi plouă. Păpădiilor le-au înviat cicatricile. Se luminează. E rouǎ… Ţi-am ridicat un munte. Tu faci cu el ce ştii! Sǎ-l urci şi sǎ te bucuri! La varǎ-l vei gǎsi. Din când ȋn când alerg, strig prin grădinǎ. Toamna s-a dus. Primăvara promisă, curând n-o sǎ vinǎ! Vom rămâne la fel cum suntem acum: fără ȋncetare frumoşi, ȋncurcaţi ȋn priviri, destrămaţi ca norii, neacasă, nepereche, nicicând… Lună nu-i, nici câini, nici ceaţă, doar fiori. Ȋnsoţeşte-mă până la poartă; vin ninsori, ori dezleagă-mǎ de tine, viscol, pânǎ-n zori! Poţi să uiţi neliniştea! N-am să-ţi mai duc dorul! Am să bat doar drumul ȋntristat, la spate cu toporul. Ori simţi tot ce simt eu? Ori vibrezi şi mai mult? Vântul tǎu desfrunzind îl aştept, îl ascult. Deschid fereastra să iasă rândurile cu tot cu hârtie. Poate ajungi până la primăvară o carte de poezie! Repet cuvintele pe care le voi şopti şi visul ȋn care mă chemi în noapte. Scenariul, reflectoarele, scena sunt toate. Trage de toamna asta - ţine-o la tine - de pescăruşi, de albine, de frunzele ce cad pe trotuare, de mine! Nimic nu pare nelalocul lui. Sunt pregătită de iarnă. Vântul umblă şi prin preajma ta? Ploi toarnǎ. N-am să te las, cu existenţa ta imaginară, să-mi spargi vitrinele de cearǎ cu revelaţii, bezea, şerbet, parfum şi constelaţii, iarǎ! Nu mai e timp de mari străluciri. Nici de o rotire nu mai e chip. Nu ne-am priceput. Curând vom iubi. Am adus trandafiri, iarbă, lavandă. Ne-ajung până la iarna cealaltǎ. Ninge. Se acoperǎ urmele unei toamne ce nu ar fi trebuit să existe. La primăvară, cine nu a ȋnverzit peste iarnă, va ȋnflori în sânge. Cine sunt? Nimeni! Totul cade, luceşte, curge ȋn poezie bătut ȋn cuie. Ȋn urma mea totul e plătit, socotelile ȋncheiate. Ȋmi eşti dator o corabie spre capătul lumii, spre Marte. Or mai fi iubiri pe pǎmânt? Cald o mai fi la tine în gând? Aş vrea sǎ vǎd, sǎ ştiu în amǎnunt! Dacǎ mǎ lupt cu umbre într-un abis feeric, e ca s-ating al tǎu, al nopţii tǎcut, un întuneric! Vom fi pânǎ târziu, trecuţi în frunze, ploaie de stele, dor de munte, fluturi, zmeie, muze…