Nu mai fusesem ȋndrăgostit. A fost necesar, important. Poezia s-a aşezat ȋn pagină firesc, debordant. Credeam că exist de mult, că m-am maturizat, că ideile, gândurile sunt fiecare la locul lor fixat… De unde atâtea puteri, de mă faci să aud, să cred că mă latră câinii tăi? Aveai privirea trandafirie ca într-o pozǎ din copilǎrie. Voi trece cu bine şi de această idee: c-ai fi o poveste cât o Siberie! Dezleg sateliţi, răstorn căi lactee, alerg până pe Jupiter, până spre zero absolut, pentru un gest, un gând, un cuvânt... Cine se află îndărătul ochilor orbi, în cosmosul gros, în maşină, pe jos, dincolo de piele, carne, os? Ȋntr-o zi mă voi preda ochilor ȋn care mă zbat! Aş putea să-ţi desenez ce visezi, să te scot din ritm, din mers. Ai putea să te opreşti din alergat sau tu aşa iubeşti: amestecat? La ce bun să ai ochi şi să nu vezi? Te caut stradă cu stradă. Îmi e dor de-a ta zǎpadǎ! Iubita mea din alte stele, purtată-n gând, ȋn păr, prin ploi, sub piele, sunt gata de război - al lumii mele! Ai fost, nu ai fost, nu mi se mai pare important! Cu tine exist, vorbesc constant. Rătăcesc în urma ta până ȋmi vor ȋnverzi celulele, salcâmii, măceşii, neghina; până ȋmi vei coace fructele şi ȋmi vei aduce luna. A iarnă miroşi şi a ploaie. Te voi zidi ȋntr-o foaie să nu te mai vezi, să nu te mai caut până la soare! Am să te adun de pe stradă, să te aduc ȋn grădina mea de iubiri de zăpadă. Are să vină o iarnă grea şi alta ȋntreagă! Ridici uşor din sprânceană? Nu vrei să ştii ce vânt, ce iarnă e la mine sub geam, sub geană! Nu fi aspru cu tine cel temător! De cuvânt să te temi! E nemuritor ca sufletul decapitat de un dor. Ca pe-un copil uimit, un contramod în contratimp, un nor, o stare, un resort, în mintea şi-mpotriva mea te port. Fǎrǎ noroc te-am disecat, râvnit, renegat; ţi-am dat foc. Arunci flăcări mov când priveşti. Te-aş agăţa la gât, la mână, de ispite să mă fereşti. Aş putea să-ţi lungesc serile. Ai putea să te ȋntinzi ca florile după soare, dar nu, noi trăim ȋn absenţă, fǎrǎ ieşire, salvare! Ce mă ambiţionez să-ţi demonstrez? Ce-i fericirea asta? Nu e sǎ fie sǎ te întâlnesc şi basta! Ȋn fiecare e un abis de poezie pe care ȋl poţi oferi, trăi la vremea sa sau pe hârtie. Demult gândeam, dar nu ştiam a spune şi mi-a venit aşa, o slăbiciune: pot ochii mei să te mai aibă o dată, sălbăticiune alergată? Era prezis demult în aştri c-au să mă ardă ochii sihaştri şi-au să-mi hrănească grădina de rime, să mă inspire, să mă viseze, să mă deprime… Un orizont necercetat, un vag parfum, o melodie tristă... Cu tine departe ȋmi ȋnchipui lumi roz sub zăpadǎ şi mări aburind pe Marte. Hai să umblăm amândoi râzând miraţi, târând după noi florile, parcul, anii, munţii! Te mai străbat? Mă mai auzi? Te mai deştept? Am răscolit jarul din gând, norul din piept? La vorbe rimă nu aştept! Laşi curcubeul ȋntins peste coastă să mă umple de roşu, de galben, de indigo, de floare albastră! E invizibilă dorinţa să mă agăţ de trupul tău, mǎslin? Ţi-ar trebui distrusă inima să mǎ răzbun deplin! Când ochii nopţii deschideai voiam în ei să mă cobor... Ştiai? Mă amăgeşti chinuitor! Tu ce ai face dacă ţi-ar fi dor? Mai ai puţină căldură în ochi? Voi trece să văd. Îi vei deschide să trec? Parcă mi-ai pus tristeţi în pahar! Înşir cuvinte fără sens, le am în buzunar... Lasă-mă jos, nu te prosti, dragoste, iar! Cum ai ales să mă deschei, să te ascunzi în umbra tâmplei mele stângi, să tremuri şi să plângi? Dac-ai ȋndrăzni, dacă ai citi şi dacă aş şti, cum ar putea fi, mâine de-ai veni? Doamne, dă fiecăruia ce e al său! Eu nu ştiu dacă e bine. Vreau mâinile, zâmbetul tǎu. Îţi picură ceară din ochi. Vânător de nori, de vreme nebună, eşti fericit acolo pe lună? Cu noaptea ta de violete mov ai răscolit naive rime. Credeam că te ştiu îndeajuns cât sǎ respiri pentru mine! Peste ochii tăi, curcubeu mi-e inima. Zburdă. Ce ar putea să însemne: renaştere, risipă, trecere? Îţi pot risipi negrul din ochii grei, singurătatea, toamna să nu le mai vrei! Îmi dai fiori când mă visezi. M-am ȋmpăcat cu gândul. Vezi? Cine a pornit vânătoarea de vrăjitoare? Cine pe urmă va fi mai tare? În vis mi-alergi. Poţi lumina cu ochi de noapte o grădină, poţi descânta în şoaptǎ o fântână. Unde mǎ duci? Spre ce idee de fericire vrei sǎ apuci? Ţi-ating urma pe zid şi mă rog ȋnainte pentru dialog. Dupǎ o iarnă cu tine pe pârtii abil, am ajuns la echilibru stabil. Mai schiezi? Ai trecut linia sosirii din gând? Aleargă-mă peste clape, coarde, viori, harpe, armonic tăcut, noapte! Trece-mă de cuvânt prin vitralii, ȋn lumina de afară, spre Marte! Mai trec pe acolo. Răscolesc pământul incendiat, copacii arzând, munţii cu cicatrice de dor sfâşiat… Ȋn lungul şoselei ţi-am arătat că exişti tăiat ȋn două de doi ochi trişti. Necunoscute gânduri şi aripi cresc din disperare după verb. Întoarce-mi fuga! Spune-mi! Suntem? Te întreb… Mai ai puterea să fii tânăr şi universul să-l visezi? Nu crezi cǎ totul se reduce la un destin banal, livresc? Şi eu am alergat! De pe munţi, din vânt, de pe mare te-am adus în nisip, spirale… Te-am vǎzut pe o stradă. Să iau foc ca un antracit, ca o petardă, în creier, în sânge, ȋn artere, ȋn glandă! Hai să dăm o raită pe afară! Să uităm de-nserare! Vitrinele sunt aproape ca noi: la vedere pe Ştefan cel Mare. Nopţile sunt albe, umbra nicăieri. Ce risipă pe ţărmul spre tine, de idei! Pentru cine stelele nasc alte stele şi sori, eneide, luceferi strălucitori? Mă chinui dar să ştii că are rost. Te ţin secret ca pe un antidot la frig, la ploaie. Îmi trece tot. Să-ţi amintesc că n-am curaj să te privesc? Eu ştiu că nu eşti gol, ci doar pustiu şi-ai nopţi în ochi, eu ştiu… Închide ochii, întinde mâna! Nu-mi datorezi nimic! Ţi-am adus luna! E gata să trǎiască periculos pe pământ. Îi e totuna. Nu faci nimic. Nici nu iubeşti. Nu eşti nici meşter în poveşti! Atât: zâmbeşti. Aş putea să-ţi descânt de ploaie, să te fac să-ncapi numai din privire ȋntr-o devenire, ȋntr-o poezie, ȋntr-o amintire, floare pe câmpie! Treci în voie pe afară senin, dur. Te rog să curgi pe altă stradă! Nu pot să scriu, să-ndur! Inspiraţia e ca dragostea: inima bate altfel presimţind ȋntâlnirea, emoţia, mâinile, gura, haosul, viitura… Ochii nu-ţi ard de depǎrtare? Străine, n-am puteri să-ndur nefericitul iad al ochilor tăi duri! Te recunosc alergând. Simţi? Pe obraz, piept te ating. Nu îţi pare totul mai aprins, mai depărtat, concis, secret? Nu se putea altfel, nu ar fi fost frumos… Îngăduie-mi să mai încerc să pot de ochii tăi să trec! Trăieşti? Respirǎ pielea ta? Cum te mai rogi şi cum oi bea cafea, cu gândurile aşa? Nu pare că ţi s-a-nmuiat inima de trandafir sculptat! Măcar c-o julitură să te fi lăsat! Am un orizont larg. Ȋmi va fi uşor să te ȋnchid ȋntr-un cerc. Ȋntr-o perspectivă ȋndepărtată am sǎ încerc. Timpul va stârni uraganul cu o sută de feţe, o mie de guri, ȋn zmeul cu zeci de ochi, urechi, brunet şi foarte tăcut. Poate nu ai simţit niciodată! Poate nu te-a iubit nicio fată din bronz, ciocolată! Te-am văzut cu nările, arterele, porii, cu nervii, pupilele vizibil dilatate, frecându-ţi barba de nori, ca iarba! Am văzut cum dormi, cum te trezeşti, ca senzaţie. Ne vom amesteca! Vom deveni nor, vibraţie… Nopţile din ochii tăi mă destramă-n depărtări, îmi topesc ninsorile, ȋmi îneacă florile. Praf ceresc ne curge prin vene. Varǎ, alergǎm prin poiene? Evaporă-mă din ochi ca soarele roua risipită, dimineaţa, peste verdeaţă, ȋntr-un sărut neştiut, de la distanţă! Credeam că visasem ultimele vise. Posibil să nu fi existat ȋn ochi nori, vitrine, zise… Când mă vei afla, prefăcută-n stea, te voi prinde ȋn gravitaţia mea ca să te pierd iar, cer deschis, umbrǎ a mea! Nu a fost seară, nu a fost dimineaţă, să nu dau drumul păsării să iasă, să te găsească, din larg să te ȋntoarcă în casǎ! Plouă din senin. E pustiul plin. Rătăcite-n el farmecele ei… Nu mai e simţire nici pentru-o privire! Am putea fi regizori! Deja stăpânim agonia, cuvintele, toamna, tristeţea! Cu gândurile mă ȋnţeleg bine. Aleargǎ singure printre rânduri la tine. Doar stelele ȋn somn, de dor vor mai arde! Au prefǎcut oraşul şi pe noi ȋn poveste, ȋn miere şi lapte! De ce rămâi cu privirea ȋn gol când norii trec alergând rostogol? Mi-ar plăcea să te pierzi ȋn ochii mei! După vânt, ploaie, ȋnfloresc disperat florile, arbuştii, străzile, parcurile, gândurile, inimile, pomii. Pericolul este în noi firesc, necunoscut. Stă liniştit crescând ca un vârtej din fantezii nǎscut. Ce ar mai putea aştepta fiinţa mea? Alte secunde, haosul, luna, o îmbrăţişare, un profit de electrizare? Aş fi vrut să fi ştiut să te-mpletesc. Cum ai fi vrut să fii, să fi fost? Laşi lacrima să-mi treacă prin ochi. Rătăcesc. Drumuri singure, ȋn intersecţii, nu te găsesc. Nu te sinchisi! Îmi revin! Oceanul nu există, nici cărţi cu fantezii! Nu e destul că exişti şi că sunt! Ȋmpacă-mă cu o ȋmbrăţişare ȋntr-un amurg! Ȋncepusem să cred… Ştiam că nu pot ţine pasul, că n-o să dureze emoţia, mersul prin foc! Trec zilele şi nu mai ştiu să mǎ întorc. Cine-ar trebui să mi te aducă, să te împingǎ, să-mi răspundă? Ce înseamnă jocul sau a pierde o rundǎ? Nu a fost linişte atâţia ani? Îmi e dor de un foc liniştit aspirând la vulcan, o scânteie în butoiul cu tristeţe troian! De când a apărut, biblioteci s-au scris şi li s-a dat foc. În cele din urmă, dragostea a moştenit pământul tot. Lumea există pentru a ajuge la ea, socot! Ce distanţă, ce taină în ochi, în jur ce rezonanţă! N-ar fi putut altfel să fie, să mă salvezi cu un cuvânt de psihoterapie? Am ochii grei şi puls de ploaie. Îmi creşte iarba, vǎd iluzii, frigul doare. Vântul şi eu răscolim praful, ţi-l vârâm în păr, în pantofi, în vene. Face parte din exaltarea, nebunia mea de prisos după semne. La tine fac referire când e vorba de viaţă, când am o idee fixă, plouă, e ceaţă! Acum simt totul aberant atât de departe! Şi-atât de aproape ştiu că te găsesc, încât nu-mi mai e greu: îţi scriu mereu! Chiar cred ȋn ochii tăi! Acolo este cerul meu... Şi-n inima ta rece! Te voi mai ţine aşa, o vreme, pânǎ-mi trece! Sunt ochii tăi o poezie trecătoare. Mă pierd în ei, dar ei mă fac nemuritoare! Am sufletul pierdut la Olt, pe-un deal. De îl gǎseşti, e al tǎu! Ia-l tot! Ţi-l dau! E vremea rea; poţi să te scufunzi în ea. Poveşti neterminate stau în ploaie, în al tǎu ocean, statistici goale şi eu întreb de simţi ceva! Ţi-am adus ghiocei ochii mei. Nu-i vrei. Puţin ȋţi pasă că-s poet, că-n ochii tăi văd fiara! Ȋngroapă frigul, adu vara! Ce neguri! Ce disperare! De fapt întrebarea e dacă te împaci cu situaţia... E un timp imperfect. Nu ai senzaţia? Sǎ te întorc pot numai eu... Umbra unei idei era umbra ei. Credeam că ai trecut să mă vezi... Să mă uiţi! Tu nu ai nevoie de stele, de timp, de cuvintele mele! Asta nu-nseamnǎ nimic! Îţi mai scriu o vreme. Spre nicăieri e drumul bǎtut. Râuri secate curg pe pământ. Iarbǎ arsă e-n urmă. Atât. N-am pierdut timpul! Am alergat dupǎ tine. Umbrele-ţi obosite sunt acum în vitrine... Nu crezi că dragostea vine aşa, ţi se uită în ochi şi eşti gata? Nu trebuie să te îndoieşti, să alegi, să gândeşti! E absurd, absurd de frumoasă, ingrata! Mai ştii pădurea bântuită din vis? Lasǎ deschisă o fereastră, cu tot cu rădăcini să îţi ocupe pustiitul iris. Nu te ascunde prin munţi! Nu mă lăsa uitându-mă după tine ca pe o fântână cu ciutură! Nici ecoul nu ȋl laşi ȋnapoi să-mi ajungă! Cuvintele te împresoarǎ, urcă. Mă prefac nevăzută, pierdută. Aş vrea sǎ porunceşti tǎcerii tale sǎ-mi vorbeascǎ. Poate ea… Se face zi. Nu te apucă aşa, un dor, o boală? Cine să vadă cum se cuvine, tot ce mai este, tot ce mai vine? Plouă banal şi nu mai există punct cardinal… Cinice semne scrise-s în van. Crezi că mai pot gândi abisal? Am uitat cum sunǎ glasul tǎu. Decât tǎcerea ce poate fi mai rǎu? Nu-ţi fie frică! Ceea ce părea de neconceput a-nceput: livada din noi a crescut. Ai să rămâi neschimbat secole ȋntregi, eu - ȋn ochii plantelor verzi. Să mă chemi câteodată, când crezi! Eram fermecaţi, muritori desfrunziţi. Ningea rece. Respiram din priviri. De zidul din noi, timpul ne-o trece. Cu toţi ai mei salcâmi îţi caut rost. Te-ascund ca pe o rană-n pansamentul gros. Să-mi înfloreşti la vară viguros! Te porţi ca umbra, circumstanţial, periculos de descentrat şi de aproape, că nu le mai pot controla pe toate! Este-nceputul! Nu-i îndoială! Am mai văzut dezordini în coală! Mai joci? Te interesează cine va câştiga? Uite cum facem: eu nu te scot din minţi, tu nu mă scoţi din a ta! E ca şi cum totul ajunge la tine: drumurile, stelele, pǎsǎrile, norii, nervurile fine! Vorbesc ȋntr-o limbă străină? De un dor fără nume-s cuprinsă. Eu sunt de vină! Acum caut fericirea ȋn mişcare perfectă, un semn, un parfum... Nimic nu s-a pierdut din ce a fost. Aşa-s făcute lucrurile: în ordine, c-un rost. O stea ce n-a trăit deloc mă lasă singurǎ să îmi dau foc. Nu crezi! Eu văd ce tu nu vezi! Mă ocoleşti de parcă tot pământul ne desparte şi nu ar vrea să mi te prind ȋn păr, la spate! Mi-ar fi plăcut să-ţi fi scris în alt fel - mai simplu, sǎ o recunoşti, sǎ ştii la ce e bună fericirea, de exemplu. Nu vei veni! Eşti doar trecut, o poezie solitară, un făt-frumos pe un dragon care nu zboară. Iubite, eşti ȋntortocheat, un labirint necercetat, o poezie necitită, o piramidă de dărâmat! Ȋn ochi, nopţi ţi s-au adunat. Povestea nu minte! Vom exista o mie de ani, înainte. Mii de cuvinte am lăsat în urmă, cuminte… Cine e cine nu se mai ştie! Cu mare grăbire am lansat iar o diversiune: un album nebun după tine. Prin cǎrţi îţi vorbesc. În versul acesta îţi voi spune: în ochii tǎi vǎd o mare în spume; pǎduri de tei, haiducii mei… Ai ajuns sǎ iubeşti cu cuvintele mele, al nimǎnui! Ce risipire ȋn oglinda cu noi din trecut! Nǎlucǎ cu ochii ca zorii, cine te ţine de mânǎ, cine-ţi aratǎ cocorii? Îmi caut loc în vegetaţia ta din ochi, unde încerc sǎ zbor, sǎ-not. M-am trezit din visul cu tine, luptând cu ianuarie, cu halucinaţiile, vocile, cu inima ta artificialǎ, cu simţurile... Nu a contat! De acum pot privi dincolo de frontierele pe care intenţionez să le trec, sǎ şterg cuvintele imperfecte şi sǎ plec! Te-am ȋnchis ȋn coperţi, deşertul, distanţa n-o să mai doară. Zâmbeşte! Eşti mai bogat ca ȋn vară! Cât crezi că mai valorează acum versul? Te-am intuit, ȋncercuit şi răstignit. Nu ai simţit. O umbrǎ, un veac am urmǎrit. De ai spune că eşti fericit, nu aş crede! Nu te mai caut. Nu mai sunt eu. Am aripi desenate pe rochie, pe mine, cerul violet, mâna ȋntinsă dupǎ tine... Am nins, am viscolit cu frig. În ochi, ca-ntr-un deochi, ca pe o iarnă interioară să mă porţi! Am lăsat casa deschisă, curată, câmpul arat. Ţi-am scris pe pomi, pe pietre, să-l vezi: e un tratat. Ce-ar fi dacă sub formă de protest ai da un telefon, un semn, un gest, o ploaie la poezie rest? Vino ca o nevroză, o fericită viroză, ca o tornadă, pe stradă, ca o ventuză, cu o incredibilă scuză! Cu o aripă ţi-am simulat dărâmarea oricărei scări a valorilor, curgerea curenţilor reci pe spinare... Oricine ȋţi poate da un zâmbet, un sărut, o ȋmbrăţişare. Faima? Pentru inspiraţie tu ai o carte cu dedicaţie: Iarna…