Unde aduni tot ce nu-mi spui, întâmplări neîntâmplate, ploi de pe drum şi nu îmi arăţi ce putea fi: vinul bun, calea scurtă, dorul nebun? Ceva nu se explică: păsările nu vor a zbura, peştii a înota, vântul a sufla şi de unde senzaţia de înec în pustiu, frica? Iubeam o pierdută umbră albastră, un nor de la o fereastră. Te-am agăţat ca ultimă iubire, o floare mov de pus la pălărie! Cui să cerşesc să-mi ţină de urât, de cald, dacă nu ţie? Ascunde-mi lumea de flăcări şi zgură, vrerea din sânge, cuţitul din mână, durerea din tâmplă, jalea nebună! Tot ce se întâmplă e semn de iubire. Unul îndrăzneşte, altul se teme de ce va fi. Când vreau să te văd, ȋmpart timpul ȋn ani, anotimpuri, luni, zile, nopţi, ȋn stânga, dreapta şi alte unităţi. Când vreau să vii iau pasul tău drept măsură să nu te ating, deschid cartea, mă prefac că citesc în loc să te strig! Când vreau să te chem ȋmi imaginez. Exagerez! De unde lumina căutând prin gânduri din ce parte vii? De unde rătăcirea aşteptând aripa de soare şi vânt a verii râzând? Tu ştii? Oarbă am ȋnceput să fiu, să ȋmi ȋnchipui că ştiu, că alerg prin spaţii goale, prin bezne târzii! Am ȋntors totul pe dos căutând să te potrivesc fericirii de o clipă. Tu amâni de la un an la altul, de la o viaţă la alta, ispită! Lasă să se ȋntâmple, impresionează-mă, trage-mă după tine, ajută-mă să uit, să mă fac bine! De departe sunt ȋn stare să-ţi vorbesc la-ntâmplare, să cred ȋntr-o dragoste mare. Va veni frigul şi ne vom ȋntâlni ȋntâmplător. Vom schimba câteva saluturi ȋn cioburi, gesturi în fiori. Pământul tău cunoaşte gerul, pământul tău mi-atinge cerul ca două cărţi legate într-o carte, ca două zile într-o noapte. Preţioasă ca un diamant, iubirea ta e-un vers în alb, un ghimpe, o minune, un neant. Te-ai lăsat pânzei mele nemaicrezând ȋn nimic, fără aripi, fără gratii ȋn geam, până la os dezvelit. Încearcă din nou să arzi, să zbori, indiferent după cât timp, după ce nor! Vezi? Nu eşti singur! Vârtejuri de frunze îţi ridic şi ploi albastre pentru tine, simţi căzând? Mă recunoşti? Te strig în gând. Bine, nu vorbi, dar există undeva o vreme, ascunzându-mi spaimele, pofta, zmeiele rebele! Ce n-aş da să rămâi, să te aud, şir de cocori gălăgioşi trecând prin vii, ȋntristarea, pustiul, toamna să nu le mai ştii! Aş fi putut răscoli în ocean mai mult! Ce a rămas? Valuri pe stânci, jumătăţi de sărut, de scoici, de aripi, mirări mai adânci… Lasă-mă să-ţi aduc norii, soarele, lacrimile pe care mi le ascunzi, ȋn echilibru dinamic, iară! Lângă tine aş putea fi pom ȋnflorit, regină a nopţii, vară, iluzia mea din lumea reală! Am să te ȋntreb dacă eşti fericit, dacă lumea s-a aliniat ȋn fine dorinţelor tale, dacă ai ȋncărunţit, dacă ieşi la soare. Credeam că-ţi pot spune tot, lună, în fiecare zi câte o mică, gata să ne răpună minciună! Voiam să te impresionez, nimic altceva! Ai devenit fără să vrei colecţionar de mărunţişuri, sentimente, fantezii… cineva. Păstrează-mă obsedant, deductiv! Eu fac asta cu tine afectiv! Cine-i desparte tăcerile ȋn două rătăcind cu gândul la el? Cine-l preschimbă ȋn rouă, ȋn ploaie, ȋn fluvii şi ȋl ȋntoarce de pe pământ ȋn cer? Ars eşti de soare, cu ochii de scrum! Iubirea e oarbă, visul nebun! Dorinţa îţi atinge conturul pictândute-n gând. În ȋmbrăţişări, valul cuprinde ţărmul stâncos, briza - stolul de păsări, tu - planeta de dor, cerul ne cuprinde pe noi. Parcă ţi-e teamă să vorbeşti concret, să nu se rupă amintiri. Sau vocea ţi-e anume dată-ncet: s-o iubesc în secret. Am văzut: vii din trecut, nins, viscolit. Ce faci? Risipeşti tăceri, stai în nenoroc. Într-o vale verde arde un foc... Şi tu ţii pe umeri întregul lumii joc! De ce am puteri asupra ta, te transform ȋn ceva semnificativ: în umbră a mea? Puteai să mă salvezi cu propria-ţi noapte! Am promis. Te las neatins: grădina fermecată, fereastra din vis. Ȋnţelegi ce îndrăznesc? Să te fac fericit, să vorbeşti! M-am rătăcit! Iată urma, poate mă găseşti! Până realizezi, câmpul meu vizual va ȋnverzi, distanţele vor deveni intangibile, nisipul neiertător, entropia, zero, visele, vise. Nimeni nu se gândeşte la tine aşa: absurd, timid, prudent, frumoasă capcană! Din umbra unui gând răzleţ, visează-mă, ȋmpacă-mă, ȋnchide-mi uşile, rănile, inimile cu o flacără! Eu am făcut primul pas, chiar unul ȋn plus! Tu urmează-ţi melodia pe care o auzi! Vei iubi mult! Cu nimeni nu e atât de comod, de plăcut să alerg, să adorm, să mă bucur! Te-am ridicat, te-am măsurat, ţi-am demonstrat, pământ depărtat! Setea şi drumul sunt pulberea pentru care trăiesc pe drumuri ce vin, mă iau, să nu mi te mai amintesc! Numai pe tine te am să mă treci prin ape calde şi reci, să mă uit după tine când treci, să te iubesc abstract, primejdios, imperfect! Ai putea fi într-o maşină parcată pe stradă, printre trecători sau umbra ȋn culori. Aş trăi la soare. Iubite imaginare, pământul, marea să ȋmi stea la picioare… Trăim absurd. Nu ştim altcumva. Tu te-ai mutat la cercul polar, te-ai retras din timp, în gând, undeva? Fericirea nu mai ȋnseamnă nimic! Măcar unii din noi să fim fericiţi… cosmic! Neȋnchipuit de fragil, de neatins, visul la care ţin! Tu, cu nevoia ta de a fugi! A fost suficient pentru a-mi răspândi poezia, frumuseţea, viaţa ȋn jur, fără a gândi! Vezi cum mă mir? Mă tem de iarba crescută din noi, de ochii ȋncurcaţi ȋn cuvinte pustii… Era bine să fi existat! Poate am vorbit prea mult, dar tot am trăit o viaţă exact fericită cu tine, un necunoscut! Să te fi lăsat să mă fi uitat, ademenit de o gură proaspătă, nepereche de rai! Ai putere, aripi, să pluteşti iar! Mi-ai lăsat pustiul de dor vălurind, cuvinte fără sens ȋnşirând şi toamna altfel prin munţi desfrunzind. E adevărat, m-am amăgit, ţi-am udat grădina de vise, te-am umbrit, dar am făcut loc de sperat, de iubit! Eu ţie, a mia una poveste de dor, tu mie, necuprins neatins de nimeni, fără sens de singur, orb! Cred. Te cunosc: nu vorbeşti, nu vrei, minţi frumos, zâmbeşti cu ochii în jos. Un personaj după chipul şi fantezia mea, după toamna când te-am visat, când ţi-am văzut rana… Ţi-am ȋmpins rolul prea departe. Te las să fii cum vrei, cum ai fost! Zidesc golul. M-am alintat. Nu te-am oprit, te-am imortalizat. Ȋnchid ochii să-mi amintesc vocea ta moale, joasă, bronzată, sub un colţ de cearşaf, până se va topi zăpada sau trece noaptea. Iată! Tot ce nu-mi spui e fermecător, cu stil, vibrant! Pot trece la altceva? Te voi purta cu mine dacă ai existat! Îţi pasă unde şi când sau cum va fi când cuvintele se vor sfărâma, te vor dezveli, ne vom găsi? M-ai putea dezarma cu un foşnet pe net, te-aş putea rezuma ȋntr-un sonet, aşa cum ne ştim, incomplet! Mi-ai ȋntors timpul ȋn neorânduială trecând cu anii tăi lumină, cu fluviul de dor, clipa fără vină care ai fost, nor! Ce aş putea să-ţi dovedesc? Pot orice adevăr să ȋl fac de netăgăduit, orice dorinţă să rămână sămânţă, până vei crede ȋn imposibil şi vei deveni fiinţă! Mândră ca ploaia, frumoasă ca marea, fierbinte ca vara, departe ca zarea - gura ta! Cum ţi-aş putea măsura timpul grăbit, absenţa, vorbele nerostite, spaţiul pustiit? Îmi plimb visele, dorul, nesomnul, prin infinit. Nu am găsit cuvinte potrivite pentru tăcerea ta. Să nu te schimbi! Nu semeni cu altcineva! Ȋn lumea lor, ȋn mintea lor îşi vorbeau, se întâlneau, se pierdeau ancoraţi ȋn nimic altceva. Şi elementele chimice intră ȋn reacţie, schimbă ȋntre ele electroni, complimente, poezii, funcţie de valenţe, stare, enzime, energii! Există oameni imaginari, oameni fluviu, oameni flori şi cu tine! Eternitatea e timpul ȋn care trăiesc ei şi cu mine… Parcă eşti copil, un zmeu ostil, cum n-am cunoscut, cum nu am văzut, oricât mă tem şi oricât te chem! Inimă albastră, rea! Zadarnic ȋi dau roată! E din granit sau altceva, de nu dă voie dorului să treacă! Versurile sunt create din nimic. La fel tu, cu portretele tale la care adaug note, linii, fără a fi necesar şi care mă arată pe mine. Ai habar? Nu am nimic să-ţi spun important. Decorativ e tot ce ţi-am scris, ce mi-am imaginat, irepetabil, debordant! Cu bună ştiinţă ai plecat să te aştept, să-ţi scriu amestecat, să vezi ce greu şi dor ȋmi e, soldat? Cum să te iubesc cu auzul fără să te găsesc? Cum să mă iubeşti cu privirea fără să mă striveşti? S-a dus, am ucis iubirea scriind despre ea poveşti! Te voi păstra cum eşti: pădureţ, vânt de primăvară, arşiţă, ploaie, ȋngheţ! Te am în gând. Pot să te fac verde înapoi, viţă de vie! Ȋmbolnăvită sunt de mirosul tău, păpădie! Mai ştii de ce alergi? Nimic nu e la întâmplare! De departe ţie ţi-aş da fanteziile la schimb cu a mea vindecare. O dragoste orgolioasă, inaccesibilă, un balon! Nu deranjează pe nimeni, de plastic, din nailon! Vom ȋnvăţa să ne salvăm unul pe altul. Ne vom iubi mult, indescifrabil, rezonabil, romantic. Cuvântul şi tăcerea ȋngemănate, pământul cu zarea şi zece păcate răsturnate din spate le las nerostite, ȋn carte! Aşa cum ecoul ȋţi e mai frumos decât vocea, mai adânc, sentimentele nu ţi-or fi mai convingătoare crescând, iar ȋntr-o zi spulberând? Străin de-mbrăţişări şi mângâieri, zmeu, de ce nu joci şi cânţi cum îţi cer eu? Gata cu contemplarea! Renunţ! Am de trăit pentru noi zile, clipe, emoţii, fanteziile în doi! Unde să mai ȋncapi? În noapte? Mintea ţi s-a oprit ȋn realitate? Nu ȋnţelegi nimic din carte! Imit fericirea de care îmi e frică. Valul e gata să ne ridice, să ne târască din vrajă, să ne lase pe plajă, să ne trezească din supravieţuire în ispită. De câte ori făcut-am cale ȋntoarsă ȋn ultimul ceas! De câte ori făcut-am valuri ȋn largul gândurilor! Poate eram eu, poate era el grăbit, lutul, spiritul… Cine te va salva de te vei destrăma, ars de iubirea nerostită, irosită ȋn care nu crezi şi parcă nu vezi? Laşi să treacă vara din ea! O să-mi adun greşelile pe o insulă sau ȋntr-o carte, să se-ntâlnească, să se confunde, să se mistuie ȋntr-o roşie Marte. Să vorbim despre electricitate şi magnetism: scântei, atracţii, curenţi, descărcări, interacţiuni, minus şi plus; un experiment posibil indus. De exemplu, tu eşti un concept, un necunoscut, o sumă de informaţii cum cred eu că există în spectrul vizibil bărbaţii. Nu te pot izgoni din amintiri ȋn prezent! Când ne vom ȋntâlni vei şti câtă jale am tăinuit: un continent! Cu tine vorbesc, emoţie pedalând nebună prin gând, până la ochi, până la gură! Mesajul era să îţi ridici privirea! Nu mai pot găsi argumente, presupune! Nimeni nu se ȋmpotriveşte ca tine, pe lume! Ce sete-n pământul ce crapă de soarele verii! Neştiută, ȋnsetată ispită şi-n vântu-nserării! Bucuria ploii căzând în sufletul mării! Să nu te-ndepărtezi sau să fugi te ţin închis în carte, ca prizonier ascultător, perfect de disecat, de-ntors pe faţă, pe spate. Despre lupta cu şarpele e vorba acum şi că avem un ritm, un destin împreună, în carte să veşnicim. Mă laşi să trec prin reţeaua ta de curenţi slabi, să-ţi aprind, să-ţi colorez nopţile, visele, să-ţi trezesc imaginaţia, ursitoarele, simţurile, tristule? Contează cine câştigă? Nu există învins, campion! Fugi ca marea de ţărm, ca iar să revii! Nu mai e vară, ştii! Unde să îmi las fanteziile mărunte, dacă nu încrustate la tine în frunte? Lucrurile care ne ȋnconjoară sunt cum cred eu! Te pot face nemuritor! Ȋţi doreşti? Ţi se pare ȋngrozitor? Mai plâng în gând dar n-am să mor! Poţi să te bucuri de idei, de ipostaze, flori! Noi n-am depins de lucruri, pot să te strig, poţi să mă chemi la nori! Câte posibilităţi mai am? Nelimitat? Şi dacă nu te voi găsi înalt, frumos sau cald, ci aspru, răguşit şi dominant? Ai vrea să se mai poată face ceva? E suficient un cuvânt să îndrepţi… Ştiu că nu poţi! Exclus să poţi! Mă laşi să curg aglomerat verbal, cu o idee fixă-n cap, în nuanţe de maro, să te surprind prin spaţiul virtual. Cuvintele nu vin decât pe partea mea. Vino de ia! N-am să mai răspund la priviri, să te dezbrac, să mă mai ţin de capul tău ca un maniac! Voi lucra inventiv, precaut, subtil, delicat. Nu mă entuziasmez, nu caut, nu alerg. Nu mai ȋntreprind cosmic nimic. Aproape te-am ajuns ȋn desăvârşire, logaritmic. Dormi cu străzi şi felinare, între pământ şi minus infinit, mirare! Te voi trezi din liniştea firească schimbându-ţi semnul de la fereastră! Adevărat, am în grădină un salcâm înalt. Aştept să facă flori, foşnet şi umbră să dea, ca un bărbat! Nu am nevoie de pământ să visez, să cânt! De nebunie ies direct din asfalt, în vânt. Vii să coseşti? Iarba verde sunt! Două octave apropiate, două orbite desperecheate, două iluzii ȋmbrăţişate, două pustiuri răspulberate, de mână prin carte! Haide, hai, vino, puternic şi viu! Că ajungem în iad, că ajungem în rai ori pe unde va fi, cum să ştiu? Vreau să zbor! Să treci într-o zi! Voi experimenta, voi epuiza toate ipostazele, până voi atinge stelele cu aripi de şoim şi deşertul din tine fără praguri, în somn. Puteam fi o lună plină de neuitat; puteai spune noapte bună şi să alergi mai departe, hazard neîntâmplat! Experimentul a avut rezultatul aşteptat. Sunt mai aproape de soare. Totuşi, ideea de anatomie comparată nu-mi dispare! Permite-mi deci să te mai ţin, să te am, să-ţi pot administra doza zilnică de lirism pe rană, sub aripă, an de an! Recunosc, am ȋncurcat destinatarul! Cine să-ţi scrie? Nimeni nu te poate atinge, gusta, auzi. Poştaşul are de ce înnebuni! Te-am strâns într-un cerc alb, din dorinţe, din mare, ca să te port umbrelă de soare. Nu am încăput în privirea ta! Cu timpul, ochii, conturul ţi s-au şters de tot. Vorbeam şi parcă aveam ecou un câmp cu flori. M-ai agăţat pe cerul tău. Eu te-am înecat în marea de cicori. Dincolo de a umbrei lumină şi al nopţii nesomn, te chemam. Liber şi singur… Briză verde, pe lume, după tine eram! De ce acum iluziile din lacrimi cristalizează? Te zăream. Nimic nu era fără vină. În al meu vis treceai absorbind speranţe, îndoieli, lumină. Am o revelaţie, mai mult o tentaţie. Cunoşti senzaţia purtată de vânt, pasărea, tărâmul promis, povestea din gând? Eşti nefericit. Cui ȋi pasă? Nu vrei conversaţie. Te gândeşti la mine în compensaţie? Ȋntre noi lumea-mpărţită… Ce uitare! Ce amurg în fiecare dimineaţă! Păcat de pomii înfloriţi, scufundaţi în ei! Ţurţuri de ochi, cu totul şi cu totul de gheaţă! Peste privirea de sticlă, de noapte, a crescut o grădină de săruturi, de şoapte. În vânt, peste cuvinte, timp, ape, nimeni nu te iubeşte disperat mai adânc, mai mult, mai departe! E târziu! Punctele noastre cardinale se răsucesc, se amestecă, cedează, ameninţă a se rupe în iarnă şi vară, gheaţă şi foc, roşu şi verde, în devălmăşie, iară. Ai să rămâi ca haosul primordial, ca ordinea divină, o vie durere, un neiertător pumnal, un strigăt, un gol fără vină! Eu? Cine aş mai putea fi eu? O resemnare doritoare ce s-ar mai juca, ar alerga prin mintea ta de floare! De ce nu vrei, de ce nu ştii, de ce nu stai, cerul şi pământul să împărţim egal, cu un creion, cu un pumnal? Tăcerea ne e a doua vedere, puterea venită din cer, de la stele. Ne ţine ochii, sufletul, fluturii vii, aprinse dantele. De mult am aşteptat ca să-mi mai pese dacă exişti cu adevărat, forţat să tinzi la infinit, rănit. O să simţi şi tu când alergi la drum de seară! Doar treci pe lângă ea mereu! Aceeaşi stea aprinsă iară… Dintre coperţi dă şi tu un semn! Când ȋţi vei da seama că viaţa e fără rost, că nu ai aripi, doar o inimă, că nu ştim unde ne ducem şi nimănui nu îi pasă, ai să poţi! La temelia podului stă aruncarea ȋn aer, poezia la prima vedere inoportună, ingrată! Trăiesc savant, în şi cu toate fantasmele, anonim, suportabil de singur, ca briza din larg, fraiere! De pe margine pot iubi fără teamă. De aici pot recunoaşte cuvintele ȋn care te caut, ȋn care te pun în ramă. Ar fi fost mai nimerit să mergem împreună, la pas uşor neliniştit, spre lună. Visez cerul, cai alergând. Mă privesc cu ochii tăi, trăiesc ȋn lumea pe care o visez, dar asta nu e călătoria mea, nici tu nu eşti tu! Albastru, ud e nisipul pe care calci. Ȋţi pare că fugi cu cal, cu şa, cu drum, cu tot, după ea! Doar cerul e albastru şi te crede, frunza e verde şi te vede! De ce plângi, întunecare, deznădejde, spune? Ţin mâinile întinse ca să vii. Nu strig, ar trebui să ştii: între bine şi rău, alege tu ce vrei să fii! Stelele sunt prea departe. Uită de ele! Nu există iad, nici paradis! Lupta e pe viaţă şi pe moarte. Totul stă scris. Te-ai decis? Nu mai sunt ȋn viaţă! Ce poţi să-mi mai ceri? Visurile, poezii cu zâne, cosânzene, zmei? Nu mai aştepta, nu vei mai primi veşti de nicăieri! Peste o mie de ani, când vei învinge piedicile, curenţii acvatici, rezistenţa, voinţa, ridică-ţi gulerul hainei! Voi şti că eşti bine în ea. Cu vremea tot ce e departe rămâne depărtat. Muntele şi infinitul s-au aliniat. Delirul meu e un petec de hârtie, să-l mâzgălesc c-o poezie, să-l dau în dar, un ghem de fulgere la butonieră, Sfântului Ilie. Ţi-am adus un coral. Nu are nicio semnificaţie. Iubeşte-l, numeşte-l ocean! A trăit izolat, departe de mal… Eşti un obstacol neaşteptat! Nu te pot ascunde! Mă întorc, recitesc. Un munte de hârtii! Nu le mai socotesc! Îmi pierd şirul ideilor când te găsesc! A trebuit să ţi le dau să le păstrezi! Sunt aripile mele ude. Fluture, le vezi? Ştii întrebările mele! Ştiu liniştea ta! Ia coşul cu stele! Lasă-mi dragostea! Dacă eu nu ţi-aş spune nimic? Dacă tu m-ai opri o vreme din alergat, să zic? Ar trebui să te naşti din nou, a mia oară, mai zvelt, mai alb, mai cald ca frigul să-mi dispară! Te caut în pustiu. De unde ai venit, nu ştiu! Părerea care ai fost şi lumea încă nescufundată, nu pot fi vreodată! Ai imaginaţia formelor concrete? Iată! Te ȋmbrăţişez fără a te deranja cu prezenţa. Ȋnchizând ochii am putea vedea şi absenţa. Nesfârşit e cerul, nesfârşit şi tu! Îmi citeşti gândurile sau vântul bătu? Toamna care a trecut a fost puţin şi a noastră. Visul stelei s-a ȋmplinit: te-am găsit pe aceeaşi planetă, pe o bancă ȋn parc, fericit. Bănuieşti ghilimelele, semnele de întrebare, de dialog? Nu le folosesc! Nu sunt necesare, importante când mă rog. Pentru mine poeme sunt spaţiile goale dintre emoţii. Pe tine cuvintele te urmăresc la nesfârşit. Ia-mă ȋn braţe cu pomii, livezile, cărţile, infinit! Ţi-am trimis poezii, ţi-am strâns munţii ȋn palmă! Să nu mă uiţi ȋn zăpadă visându-te, toamnă! În ce măsură m-ai schimbat cu frigul tău şi fuga surdă! Mi-ar trebui un sfert de cerc de timp alert să te ating, să te ajung din urmă! Te-am risipit! Ce ţi-ai fi dorit din marea de cuvinte ce te-au iubit? Ȋmi vei mai ȋntoarce, ȋn trecere, un vag zâmbet sfiit? Ne-am pierdut. Ai să mă cauţi. Am să te alung iar peste timp. Acum e târziu. Bolta de stele nu mai poţi să-mi fii! Te voi găsi ȋnchis sub o formă desăvârşită de cub, de inimă, de lacrimă. Ne vom iubi mult, aievea, ȋn vis, cu patimă. Ar trebui să fii viu să-ţi pot zidi întunericul, absenţa, suflarea, umerii, mâinile, paşii în zidul la care lucrez! Marea

Taie, taie-mi avântul, aripile, curajul, cuvântul! Iată-mă înecat în marea pe care tu o bănuiai!      Vântul