Străină, în piept, umbra îţi cresc. Ţi se pare absurd? Sună firesc? Cu tine am umblat cărţi la rând. Minunat curbat timpul am scurtat. S-a ȋnfiorat urma ce-ai lăsat! De unde acest elan nebun, de unde aceste vorbe bune, de unde păsări traversând, o lume alergând cu tine? De unde întrebările îmi vin? De ce aşa de strâns te ţin? Pe unde ai vrea să mergem odată? Împinge-mă uşor, arată-mi o poartă! Poate nu visezi, nu-ţi place ploaia! Vrei numai să ningă? Poate nu prevesteşti nimic din scufundările ce stau să ne atingă! S-a întâmplat! M-am speriat, rănit, am tremurat. Am visat prea departe! Ard lumile mele. Din cenuşă iubirea scânteie. Sub cerul cu gust de neant, miroase a cărbune, a acoarele. Dincolo de lucruri ce pier e cuvântul de fier. Trebuia să ştii, să nu vezi şi să crezi! Nu puteam să te strig, nu voiam să te pierd! Mă induc în eroare marginile tale! Dacă eşti o hologramă? Dacă soarele nu străluceşte pentru doi? Dacă mintea mi-a luat-o uşor înainte? Dacă totul e o farsă, minciună, decor? Când toate par a ne fi îngăduite înşelător, nimic nu ne mai e de ajutor! Ce mai fac, strǎine, ochii tǎi, cerul meu cu stele, lunci cu floricele? Ascultă, arzândă e luna! Va durea totdeauna? Eşti oglindire, penumbră, morgană, jumătate fum, jumătate smoală, de nu se mai ştie, de nu te mai prind în coală! De câte ori să mă nasc să mă vezi? De câte ori să strig să auzi? De câte ori să te visez să mă crezi? Încă nu pot, nu am harul să-ţi văd lacrimile, visele, gândurile, zborul, doar urma lor pe cer, din hârtie şi dorul. Ţi-am făcut loc în depărtările mele. Poţi să dormi vara asta cu ele! Nu vrei să fim, să ne rostogolim din lume la vale! Nu ne-am plimba, doar ne-am lăsa într-o Veneţie de apă. Contrarii se adâncesc. Mă îneacă. Fără tine aş fi mai săracă. Iubirea îţi curge grăbit printre degete, timpul şi gerul, mie, rimele imperfecte, nisipul, cerul. E o erezie în verb când mă lupt, când te chem, dar mă faci să mă simt mai uşoară sub cer! Pentru asta te iert. Pentru asta ce-mi iei? Pǎmânt, viseazǎ cǎ eşti stea şi aer ai în palma ta! Pǎmânt, doar aer este ea! Destul cu iubirea! Renunţă şi tu! Nu mai am cuvinte! Ţi-am dat ce-am avut! Sufletul meu speră, inima ta ştie: să iubeşti, nu e un fapt normal, e o anomalie. Cu disperare mă consum şi ascunsă bucurie! Îţi bat în geam. O viaţă am să mă rotesc, să te-ameţesc şi să zbor iar. Pierzându-te, parcă te văd, te-aud. E accident? O altă lumină sau m-ai găsit, mă iei de mână? Dacă ai avea şi cuvinte câtă iubire ai în aripi, în sânge, în minte, nu ai răscoli mai adânc, mai fierbinte? Nu mă uita ca pe o mare moartă, încrâncenat sǎ fugi de soartǎ! Priveşte-mǎ ca hranǎ, aer, apǎ, ca pe artǎ! Sper că nu am distrus totul! De acum poţi veni! Hazardul iubirii la doi s-o-mpărţi. Doar şapte mări ai mai avea şi şapte ţări de s-or putea trecea, s-ajungi la ea! Când vei înţelege va fi târziu! Păcatul va fi iertat, ridicat la pătrat. Ce ar fi necesar să faci? Să traversezi fluviul de nori, cerul de ceaţă, timpul, tăcerea de gheaţă. Poţi fi oricine vreau eu să fii: din viitor sau din trecut, iubit nesupus, paznic tăcut. Eşti spaţiul în care alerg pe contrasens, pe firmament. Te-am contractat cât să-mi încapi în piept. Când vii şi te duci din gând în poezia curgătoare, cuvintele intră în stare de ninsoare. O faţă zâmbitoare, o floare nu te vor mai mulţumi. Cu neputinţă din cuvinte să te ţin. Ţi-am dat o carte. Tot e puţin! Aruncă, lasă-le să ardă, dă foc cuvintelor, fǎ-le sǎ se piardǎ! Ce să repari? Nu e nimic! N-a fost greşeală! O-nfrângere măruntă, deşi universală, o copilărie, boală! Ceva nu e în regulă în propria mea stare. Alunec lângă tine, iar confuzia creşte mare. Cerul e punctul meu de vedere. În neagra corabie a ochilor tăi rătăcesc printre stele. Pasǎre, fulger în sânge, ţi-am promis cerul, tu ai ales a mă strânge! Dorinţa mea e cuţitul care la tine în piept se înfige. Poate că tu îmi trimiţi de sus lumina... Cred că ştiu ce îţi place: o rimă, matematica, o grădină, multă pace? Acum spune tu: de ce asta mi-ai face? Cum să te gonesc, din spatele ierbii să-ţi vorbesc? Te recunosc din vis, din filme, cărţi, reclame, suficient cât să mǎ derutezi, lupane! Când te privesc trecând pe drum, îmi pare că mă-năbuş, că-mi zâmbeşti, că mă întreci de cât iubeşti. Cred că am intersectat o nebuloasă, cât să visez un timp. Cercetând apele cineva te caută cu vâslele, cu aripile. Te prefaci că nu ştii cine îţi scrie pe aripi de vânt, de hârtie. M-am pierdut alergând prin vie! Nu mă pot abţine, nu mă poţi opri! Zbor ca un cocor până la tine şi înapoi, în deşert, în fiecare zi. Degeaba! Timpul rămas nu mai poate! Fără iubire, e noapte. Despre ora care nu vine, scris am lăsat, despre ce n-a fost, din alte vieţi memorat, în cercuri, spirale, pe curat. Trag linii pe pleoape, pe fruntea ta de argint, între mine şi tine, roşii, negre, frânte. Nu mint! Ţi-am dat o lume de mistere, toate… Ce altceva ştii că se poate? Ai rămas cum te ştiu: vag străin, vag pustiu, parcă ningi, parcă strigi, brumǎriu. Te porţi ca un de treabă muritor: nu poţi fi ucis în cuvinte, decapitat de un dor. Din cauza ta cariera mi-e compromisă definitiv - de scriitoare. N-am să mai arăt nimănui nimic! Ipostaze, urme, ce-o mai urma, hai, înapoi în sertare! Fugi printre rânduri, iubite, iubind un balaur! Lumina e-n flăcări. Verde, arzând, morgană e fata de aur. Ce îmi aduci din lupta cu marea? Ce îmi ascunzi din lupta cu seara? Ieşi vreodată din zid să te umpli de lumea străină din jur, de plăceri, să despici o mare, să uzi un deşert, să te văd, să te simt, să te iert? Am înţeles: ziua asta o vei trăi mâine. Mă laşi frunză în zăpadă tremurând după tine. Mai poţi fi fericit ani întregi, zile, măcar câteva ore! E suportabil. Mie mi-ai oprit timpul să ascund, să păstrez eternitatea probabil. În acest teatru tu ai fost în rolurile toate: neschimbător, temător, aparte, singur, o carte. De ce îmi laşi speranţe la poartă? În altă viaţă vom fi mai uşor împreună. Să faci un semn! Marea cu pescăruşi, stânci, vapoare ţi se va aduna în valuri la picioare, lună! Eşti ca şi cum te-ai fi-ntrupat; o lume de umbre, de şoapte. Te trag după mine, te prefaci ocupat. De unde vii, din alte vieţi, descurajat? Fugi prin singurul meu vis. Pe urmele tale ai un trimis să te păzească, să te iubească. Ţi l-am promis! Ce război şi ce singurătate ascunde versul în derivă! Ce a rămas, câtă dorinţă sau vom înnebuni deopotrivă? N-am încercat al tău necunoscut, al tǎu deşert de stea confuză, să nu te pierd, muză! Mă bântuie un gând străin, mă-ncearcă iar, din cer, un nor de vară, de nu pot să respir, de mă omoară! De unde primăvara asta mie? După un lung şir de zǎpezi, am o căldură în gând: fericita povară încolţeşte, învie. Am să te las dincolo de timp şi de moarte, poate în Olimp, într-o carte, fără să ştiu cum ai fi fost de aparte! Virtual, faţă în faţă, două aripi despărţite de nisip, scoici sfărâmate de ani… Pentru noi nu mai e drum înainte, doar înapoi. Hai să dansăm, să alergăm, să vorbim, să jucăm tontoroi! Cu timpul doar m-am tulburat, am zăngănit arme din pat. Trebuia să mă fi găsit mai demult, dincoace de al nouălea cer, când râdeam liber, rebel! Nu accepta să te trag, să te bag, să te prind în rana mea! Eşti singur? La ce mai visezi? Parcă te-ai trezi dintr-un somn greu. Mă auzi? Mai speri? Ai putea să-ţi citeşti viitorul în visele mele. Nu sunt vorbe, nici lapte şi miere! Nu e viaţa ta, nu tu eşti în ele? Cum de drumul ne-a adunat împreună? La marginea rimei, emoţiile pier, se răzbună. Cum să te-alung, tu - vârtej, eu - furtună? Iubirea ne încearcă cu foc şi cu apă; scrisă-i în van pe nisip şi în soartă. Dă o tură, nu se grăbeşte. Se face că-i moartă. Nici cartea asta nu ai citit-o! Rătăciri, zvârcoliri, risipă de creier de furnică! Aveam un vis: c-ai să te-neci în mare. Nu te-avânta cu disperare! Eşti ispitit de-o vrăjitoare! Mǎ vei duce până la nori unde nu ne vor gǎsi zmeii rǎi. Mai fugi? Toţi fugim de ceva! Te porţi de parcă nu înţelegi, n-auzi, nu vezi, nu ai! Veneai cu părul în vânt pe un cal alb, care nu era cal, arzând fericit ca o apǎ la mal. A câta oară te chemam, te visam? Spune celui ce tace că nu va mai avea lumină, aer, ochi, pace! Zmeul nebun de-atâta răbdare, strigă, aleargă, vine călare! Ce-am învăţat nu se mai potriveşte. Tărâmul nevăzut e lumea mea şi iadul de temut din tâmpla ta, pe care nimeni n-a putut să le supună, le am acum în mână! Cum să te uit? Cu cine aş mai vorbi şi tu cu cine ai rătăci? O rimă nouă, un zâmbet, o mirare, vom zidi. Din când în când norii tună în gând. Nu-ţi pierde timpul contemplând, nu te-amăgi că totu-i bine! Nu crede că pe-acest pământ, ceva, orice ţi se cuvine! Eşti o umbrelă în balet, un fâlfâit, un nor, străine! Ai aprins o pădure. Sunt cenuşă. O ardere ca o celebrare a verdelui, a umbrelor, a zmeielor! Suntem pe fundul mării sau pe uscat? Nicăieri o arcă, o aripă, un colac să ne ia în larg! Cât o să te porţi nepăsător? Pe tine nu te atinge nicio lacrimă, strigare, umbră din zbor? Te-am dezlegat. Poţi rătăci prin lume, dor! În cuvinte te ţin prizonier. În cerul înalt, de pământul de fier, să mă salvezi şi să fugi într-o zi, de-am să pier! Nu vrei să fim o sumă de întâmplări, istorie, poveste, dramǎ, înscenări! Voi crede că eşti invincibil, inaccesibil, puţin simţitor, cǎ nu te laşi devastat, adus la numitor. Te-am ridicat şi te-am privit ȋn soare ca pe o frunză, risipind o dâră de sentimente necunoscute, tremurând confuzǎ. Un zâmbet vag misterios e doar un joc sau hrană pentru privirea cu ochi trişti, de fiară? Desprinde-te de linişte! Eşti foarte preţios sau vorbele te ţin la distanţă? Am mutat munţi până la tine, cel ascuns. Mă voi opri din scris, din vis, din alergat învins. Rămasă-n ger mă răsucesc a vină. Aş coborî gălăgios, sangvinǎ. E numai voinţă. Logică, regulă nu e. Du-mă din lume! Aş putea să ajung la tine uşor, să te trec de tărâmul umbrelor sau să te las pradă timpului carnivor? În partea ta de univers iubirea nu s-a arătat. Mi-am schimbat frecvenţa, traiectoria, parola, să poţi alerga în limba ta, mai departe, la-ntâmplare, cu rola. Deşi n-ai fost, te pot întoarce prin zero absolut de sus în jos şi de la frig la cald, în mintea mea. Mai sus de munte aş vrea să zbor. Un strigăt mă străbate sau un dor? Cum a fost tras la sorţi în dreptul meu un nor? Stai între coperţi pus la temelie. Acum eşti faimos, înmulţit c-o mie! Te ştiu pe de rost ca pe-o poezie! Nu orice iubire e albastră! Nu orice dorinţă e stinsă! Nu-ţi pasǎ că doare! Nu-i vina ta! Împresoară-mă ninsă! Te văd aproape trecând şi nu mai ştiu cine eşti, cine sunt: viitor, înger căzut, lumină, cuvânt? Cum să te înţeleg metafizic defazat, în afara timpului, dematerializat? Îmi pare rău! Din ce se petrece, nimic nu durează! Ce-om căuta noi în viaţa asta sumară, alergând cu ochii deschişi, vară? Bărăgan nesfârşit, nu ţi-e iubirea povară? M-am învăţat cu tăcerea ta: îmi vorbeşte în alt grai; când te strig mă absoarbe, îmi răspunde rǎsfǎţat. Cine se ascunde pe cer incolor, îl latră cuvintele, îl muşcă, îl dor? Cine e în spatele şi împotriva lor? Frumoasă erai! Frumoasă şi tristă… Ţi-am scris un covor, o grădină, o revistă. Din cerul înalt viscoleşte-mi, persistă! Aş vrea să văd în ochii tăi iubirea, o pulbere de stele în rotire, neîmblânzită poezia, cât să mă pierd în ei, nu goana, agonia! Eşti fără şansă, fără vindecare! E inutil orice efort. Nu mai folosesc momeli, telefon. Gata! Dacă vrei să vorbim, trimite scafandrii, salvarea, armata! Am încercat: te-am desenat în spirală, în cercuri de ceară. Te-am învăţat să trăieşti ca o hiperbolă, ca un curcubeu, ca un izvor, dincolo de timp, de noi, în lumea sferelor. Lasă-mă să cred că ard în visul meu, că se va întâmpla iar sau nu, ceva! Ce nepăsare, împotrivire, război, întâmplare! Şi mai aveam atâtea să îţi las: o amprentă, un strigăt, un ceas. Cât au crescut gheţarii între noi! Atâtea răni aşteaptă să ne-nghită, că aş putea să mor, fără căldura ta necunoscută! În vis întinzi mâna şi atingi chipul clar. În realitate, asta nu se va întâmpla! În loc de-un pom am două ramuri. În loc de ochi ai două maluri. Din largul tău vin albe ceţuri, din visul meu, albastre neguri. Nu putem fi alt fel! Ne vorbim în eter, în somn, în zbor, efemer, în cuvinte despărţitoare, de fier. Plouă mult, vinovat, vag mărunt. Se poate să fie iar toamnă! A început să doară când treci grăbit, imperfect, abisal, ca pe sfoară. Nu m-aşteptam sǎ nu îmi scrii, să fii imun la prozǎ, la poezii! Un robot! Dar şi aşa, cu tine-mi trece tot! Visul se stinge, durerea cu el. Iubirea din gând îmi ajunge. E alt anotimp şi nu ţi-am cules ghiocei. Nu plâng. Ninge! Ce importanţă are cine strigă? Nimic şi nimeni soarta nu ţi-o schimbă! Deşi îţi scriu, îţi scriu mereu în altă limbă. A mea e mâna! Nu o simţi. Nu zornăi, nu zgândăr, nu respir. Plouă pe nori. Să vii! Ca pe văzduh, în braţe-am să te ţin, să te convingi de fericire, să te împac, să strigi, să uiţi. Vom descoperi că am avut viaţa veşnică în noi, înainte şi înapoi. Îţi fac semn peste nori, te îndemn şi te chem în abisul de frig, în ninsoarea din zori. Trage linie şi trage-mă sub ea din gând, din somn, în viaţa ta! Dacă e consemnat să se întâmple al stelei vis infam, înţelesul cuvintelor va fi ameninţător de concis, de clar. Ne vom pierde în această alegorie, muritoareo! Să mă iei în braţe, să te ţin strâns, nu mai e chip, timp, loc; e doar o fereastră deschisă, nevăzută, din visul de foc. Nu eşti. Du-te! E o farsă. Umbra îţi curge nefiresc. Îndoială şi negre presimţiri lasă. Cine mă poartă spre miazănoapte, dincolo de oglinzi, nori, munţi, palate? Sângele din versuri ce duce povestea mai departe, îmi eşti, noapte! Îmi pare rău! Sfârşit nu există. Cum ţi-ar plăcea să fie scena la final? Ai şti să joci tăcând, fugind paradoxal? Preţul plătit e lacrima zilei preschimbată în noapte, e gândul luminând, e visul alungat departe. Asculţi? Plouă mult. Puhoiul ia tot. Năruie munţi. Duce în lacrimi, visul ocult. Să nu te revolţi! Să răspunzi! Cu ce am la îndemână îţi cer să cobori. Ia loc! Degeaba te cerţi, iau foc! Se-ntâmplă că suntem. E un joc. Poţi uita tot! Dacă te las, dacă sunt de acord! Din rolul tău de simplu gol, spune-mi ce vreau s-aud de-ţi dau ocol! Nu voiam decât să fiu cu tine, o stea aprinsă departe, un vers, un cristal, un ocean, o rimă, o carte. Dincolo de zilnica încrengătură şi de zor, ai fost mereu un vis uşor. De unde-această lipsă de măsură şi de stil? De ce atâta patimă orbeşte? De ce-i plecată mintea în exil? De ce te porţi aşa, prosteşte? Ce să fac, să-ţi spun, sǎ crezi când te sun? O să rămâi deşert, pustiu, neoportun! Va lua sfârşit pe lume al meu chin, de-ţi voi preface frigul din privire în senin, tăcerile în cicatrici, orbitele în linie dreaptă, ezitările în întrebări sau fire de iarbă. Din aproape în aproape am să mor. Voi fi cometă peste cerul tău interior. Nu ţi-am tradus chiar tot. Nu ţi-am făcut reproş. Eu cred în ploaie, zmeie, munţi umbroşi, în vise şi în foc. Tu, toată viaţa netrăită, să mi-o trăieşti în loc! Mǎ tulbură timpul crescut până la cer, noaptea caldă cu urme din el. Cheamă-ţi câinii! Du-te, îţi cer! Furtună, m-am deschis ca o fereastră, ca o carte cu poze, albastră! La tine va rămâne un alt fel de colind. Cum a rămas? Să vin? Umbrele noastre se vor întoarce pe fundul mării, ca scoicile goale, să se descompună în tăcere, în îmbrăţişări, cuvinte şi graţii. Eşti mai bogat cu o dragoste, pierdut ca o rimă! Fără folos am să o iau pe câmp în jos. Te las să te roteşti în jurul meu sinuos. Am scris destul! Nu mai contează dacă adaug ori distrug. Ar fi timpul să uit. Chiar de-aş muri de două ori, tot aş zbura după răcori prin ochii tăi rău voitori! Curând ecuaţia se va rezolva de la sine. Voi respira normal, mă voi face bine! Cum mǎ mint! Măcar din gând să nu te sting, să te trăiesc din nou, din când în când! Într-un timp iluzoriu aiuritor te-aş fi agăţat la rever, la taior şi să fie totul perfect am fi rătăcit în decor, în intelect. Vorbele sunt toate la fel pentru tine. Forma contează! Ai ieşit din indeterminarea blocului de piatră şi smoală! Eşti opera mea în alb, un munte de tristeţe supranaturală! Cât vezi cu ochii pământul e al tău! Cerul întreg ţi-e promis. Aprinde-mi din stele un foc să avem şi la anul noroc! A fost şi va fi întotdeauna loc de o iubire fără sens şi fără de măsură! Între o promisiune şi o realitate, între o tăcere şi o răutate, între un răsărit şi-o miazănoapte, ştiu ce vei alege: pe toate! Mai lasă-mă puţin! Mai am o carte, o geometrie anume, un suspin! În inimǎ ca şi în cer: senin, pe frunte, linii în neştire, dar ştii acum să schimbi o palidă zvâcnire, în iubire! În felul meu şi eu mă mir! Nu întreba ce am că nu se ştie. Ce pot să-ţi cer? Să te ajung la infinit odată scos din poezie! În ploaia care picură mărunt, atâta frumuseţe e - până la stele, dar tu amâni, te-ncurci, obsesia nopţii mele! În sânge e fier. Cascade de vorbe vin dinspre cer. Cât mai mergem în paralel? Au cǎzut frunzele. Nenumǎrate. Vedem cât suntem de goi, singuri, de departe. Tăcerea nu mai înseamnă nimic, nici întunericul rece. Un vânt metafizic trece. Fără întoarcere e drumul de cuvinte! O fi hotărât? Om găsi la sfârşit poarta spre cer? Ne-om întâlni pe drum de searǎ. Nu am fost, deci n-o să doară! Într-o viaţǎ viitoare, ca îngeri obişnuiţi, neavând nimic de pierdut, vom lua totul, neştiutori de la început…