Grădină a zmeilor e cartea mea. Un alt timp mai bun pentru ea, nu era! Cum le-ar sta cuvintelor îmbrăcate în privirile tale? Acestor cuvinte, în acele priviri imateriale… Nu am altă cale! Îţi scriu fără să ştiu cum, sau de când, de unde. Tu, de piatră parcă ai fi, munte! Pentru cartea asta m-am pregătit. Tot felul de antrenamente! Şi ea vine spre tine fără menajamente. Se transmite de la unul la altul, ca o nelinişte, ca sunetul ori curentul. Iată schiţa, conceptul! Mi-ar fi plăcut să trăieşti pentru mine: să vii, să pleci, să mă faci bine! Eu - capătul mării, tu să alergi la infinit neştiut, cu norii. Pe un cal zănatic zările colind. Zmeu de prea departe, vin ca să ne batem! Eu aşa mă mint. Între noi e poezie şi puţină alchimie. Nu-i ce trebuie să fie! Împletesc mici colivii, cât să te-mpotriveşti, să uiţi, să nu mai ştii. Atât cât sunt - o frunză - aş înnopta în ochii tăi de muză. Nu te feri! Vreau doar să zbor! Spre tine alerg, plutesc uşor. Iubeşte-mă doar tu, cât pentru toată lumea! E suficient un semn, un gest, ca tot să capete alt sens, s-atingem înălţimea. Iartă-mă! Cred şi nu cred. Între noi, plus şi minus, un continuu curent, o călătorie în timp - în timpul absent. Ce aer proaspăt se ridică! E linişte şi e răcoare. Tu îmi trimiţi, la tine ajunge mireasma teilor în floare? Sunt neschimbate aleile pe care te plimbam, jumătatea nevăzută a lunii în care te păstram. Răsfoieşte-mi gândurile, stelele, inima sau lasă-le aşa! Dimineaţă singure se vor reaşeza. Dezleagă-mă să pot să-not în ochii tăi ca într-o mare! Dezleagă-mă să nu rămână-n urma ta doar depărtare! Ar trebui să nu-ţi spun nimic. Cum faci tu. Oricum totul se întâmplă cu un rost. Sau nu? În faţa ta nu am cuvinte. Nedate săruturi albe îmi vin în minte. Zâmbind iubirea ta mă minte. Te apropii de mine şi taci. Îmi îneci cuvintele în mare. Te iau ca pe o reflexie, o reacţie a mea la depărtare. Nu am răspunsuri. Am păreri, incertitudini, iluzii. Nu sunt sigură de nimic. Întârzii… Există atâtea moduri în care putem să ne întâlnim şi există modurile în care noi ne ocolim. Te-aş fi putut iubi în multe feluri! Gust de afine o avea întâlnirea cu tine, de zmeuri? Formele tale ar rămâne în mâinile mele. Mi-aş face cuvinte, inele din ele. Ar pleca cu mine la stele. Nu mai sunt mări netrecute! Cuvintele ajung oriunde. Te vor găsi! Degeaba te-oi ascunde! Îţi leg, de nelegat cuvinte mai reci, mai calde, să-ţi rămână-n minte. Nici urmă n-a rămas din vară! Nu ştii câtă iubire ţi-am adus! E-afară! Mă gândeam c-ai uitat, c-am pierdut, că nu mai e nimic de făcut! Vreau să te-ntreb dacă mai e scăpare şi-mi răspunde că e, tăcerea ta mare. Văd nevăzute, îţi scriu neştiute... Şi tu îmi scrii când mă priveşti fix, când respiri, când treci răsturnând sacii de poezii! Ştii probabil a te apăra de orice veste care vine. Cine te locuieste, cine te răsfoieşte, cine? Am lăsat un gând în gândul tău şi s-a întors speriat văzând atât adânc, un hău. Am trimis stelele în recunoaştere şi nu s-au mai întors. Deduc că e plăcut, că nu e rău! Trecem unul pe lângă altul. Ne ştim dintr-o carte. Ne facem semne, ne zâmbim de departe. Să te ating ca fluturii apoi să pier în conştiinţa ta de fier. Este prea mult? Atât îţi cer. Aşa simt eu şi teamă mi-e că voi orbi. Privirea mea-n a ta joacă ţintar cu poezii. Am un vis cu liniştea ta. O noapte nu mi-ar ajunge să îl pot visa. Mă privesc cu ochii tăi cele mai tăcute stele: înalte, singure, grele. Păsări ce-mi brăzdau cerul, emigrează şi ele. Eu am visat să zbor în stele sau măcar pe lună şi am ajuns scriindu-ţi, ţinându-te de mână. Ca să le vezi am desenat cuvintele. Sunt ale tale. Deschide-le, eliberează-le, omoară-le! Inima nu te îmbie să mi-o dai întreagă mie? Îţi mai bate, ciocârlie? Ia-mi pulsul, măsoară-mi întunericul ascuns în rană toamnă de toamnă! Din nefiinţă ies şi vin… De necuvinte însingurate ai cerul plin. Să ţi le ordonez pare un chin! Orizontul nu e decât o linie imaginară. Gândurile au trecut de el, iară. Alergările mele, nimic nu însemnară! Mă voi feri din calea ta. În urmă, steaua îmi va scânteia. În tine mă vei căuta... Am scos din liniştea ta nişte forme, cum numai tu mi-ai fi putut dicta! Muză, las-o aşa! Când o să prindem aripi, distanţele se vor topi. O să te ating, o să te-ajung cât ai clipi! Nu-i lumină de la nicio stea. Noaptea, noaptea ta o vrea! E un semn, o presimţire rea. Între noi munţi, păduri, ape; oraşul ce ne desparte. Cresc, toate cresc mai departe. Ce dâră laşi în urma ta, porţile descuiate, vârtejuri de frunze uscate, ploi, în inima mea revărsate! Din tăcerile tale am făcut zmeie. Zbârnâie în carte, scânteie. Cu ele voi face zgomot, istorie. Cine sunt eu? Ce nu ştiu? Ce ai dori să fiu, să îţi spun, să îţi scriu? Întâia zăpadă începe să urce, să cadă. Îmi plouă, îţi ninge în ochi, în arcadă. Cuvintele încep să se vadă. Am continuat să le primesc. Năluci chinuitoare ca tine, îmi zâmbesc. E vina mea că le primesc! Mă strecor mai uşor aşa, în noaptea din clepsidra ta. Fireşte, ştii că umbra ta mă doare! Fireşte ştii că vreau mai mult de o urare! Ţi-am înşirat flori şi cuvinte, ţi-am arătat ce am în minte, o vară întreagă şi fierbinte. Unde să mă duci? Peste câmpi şi lunci, până-n depărtări, peste mări şi ţări. Când vei fi de tot singur, apăsat de tavan, cu tot ce ai nevoie într-un ghiozdan, vei veni pământean. Mâinile tale vor ajunge la timp pentru o respiraţie artificială, păsările pentru o plimbare virtuală. Arsura, vară, spre fericire ni s-a dat. Sau tocmai asta ai uitat? Mă gândesc la tine ca la un val pe stânci. Suntem străini în ce s-a întâmplat. De ce mai plângi? În al tău suflet am ajuns. Un frig, un ger de nepătruns! A mea scânteie nu ar fi de ajuns! Ce caut şi nu găsesc? Fac colecţie de păsări, le hrănesc. Să le trimit după tine în larg, urmăresc! Arsura este. Nimicurile aceste nu-ţi par o demult uitată poveste? Am început să nu mai fiu. Nu e nimic periculos, ştiu! Nici tu n-ai fost vreodată viu! Dar ce-ţi spun eu când nici nu-ţi ştiu adresa? Îţi voi trimite păsările în zbor, cu poezii, pân’ la Odessa. O primăvară ne-am intersectat. De câte toamne m-ai prădat! Eu, câte ierni ţi-am colindat! Vară, ai uitat? Sunt cel ce s-a pierdut. Eşti cel ce m-a găsit. Tu, iarba, eu, fânul cosit! Sunt bine, nu îmi lipseşte nimic! Te-am folosit ca simplu telescop, să văd prin tine, s-am un scop, cerul cu stele, zmeu miop! Ca să pot trăi te-am inventat, luptei cu tine m-am dedicat. Un război mai avem de purtat! Uitasem ce voce ai! E rândul tău să-mi fii nesfârşit, aripă, aer, rai! Ce cald şi bine e afară şi tu îmi dai nişte tremurături, vară! Parcă ţi-a-nverzit privirea! Parcă nu mai este noapte! Poate mai e timp! Cât eşti de departe! Din cauza ta m-am încurcat, m-am apucat de scris, de pictat, de plâns în somn, de alergat! Trează, mută, fără gând umbra ta mă urmărea. A venit şi iar s-a dus ca o păsărea. Mă laşi să-not în jurul tău, veghezi să nu mă-nec, să nu-mi fac rău. Nu ştiai că eşti de lut? Nu ştiai că sunt o apă? Radăcinile le scot. Tu le îngroapă! Cu aripi înfrigurate pân’ la tine voi străbate pustiu şi singurătate. Nu voi avea zilele triste atât cât visul meu o să reziste, cât dorul tău o să existe. Copacii cresc forţaţi şi goi. Mi se-ntorc păsările înapoi. E-atât oraş între noi doi! Ce am visat? Că-s fulg într-o aripă şi-ajung la tine peste mări şi ţări, pentru o clipă! Asta fac! Te port în gând strâns, undeva. Între noi, mii de cuvinte aleargă, rezonează, saltă în şa. Trotuarele se-ndepărtează cu noi şi nu ştim să le aducem ca înainte, înapoi. Eşti fericit? Poţi trăi aşa: lăsându-mă să mă bat cu morile de vânt, cu zmeii din mintea mea? Nu mă lăsa în cerc să zbor, nu mai privi apăsător, nu mai lăsa să-ţi fie dor! Eu ca scânteie mă tem să te-ating. Cuvinte din piatră seacă spre tine împing. Parcă nici tăcerea nu este a ta, parcă nici chemarea nu este a mea! Într-o neuitare ne vom preschimba… Îţi văd stelele. Ziua răsar în secret pentru ochii mei de poet. De unde am să te încep? După atâtea rotiri ce ţi-aş mai putea spune, concep. Ştii, tăcerea ta a trecut la mine. Poate ştie ea să mă facă bine! Ţi-am trimis camioane de poezii, o pădure legată cu lanţuri, inima muntelui, zi după zi! Punctele, semnele de exclamare nu sunt pentru mine! Spun tot în cuvinte puţine. Cineva lucrează în natură. Cineva din univers liniştea ne-o fură. Pentru ce fugi şi iar fugi? Ard ca frunzele toamna. Mormane de aripi moarte, cuvintele verzi de astă vară în a mea carte! Conversăm ca două păsări în zbor, de la depărtare. Vin spre tine. Te găsesc? Coborâm fiecare… Voiam să îţi arăt o stea, dar ţi se pare cunoscută, rea… De aceea îmi strâng aripile în cochilia mea. Asta fac eu să fiu cu tine: mă uit la stelele din cer să ştiu vreuna dacă vine, ridic lucrurile la valoare de simbol. Ce nu e bine? Ni-s umbrele alăturate, în voia sorţii, a schimbării, cu pânzele umflate, la marginea zării. Credinţă nu ai, că de ai crede o clipă, în cer am fi aripă în aripă! Să nu negi! Înţelegi! Lasă-mă să scriu cum ştiu, noi legi! Am ochii trişti de cât am căutat. În ale mele visuri alergi de-adevărat. Un roi de stele, pentru tine-am spulberat! Dacă nu mă lăsai să ard, nu găseam rostul iubirii important, gustul ei devorant! Dacă zâmbetul tău e fals, iar eu îl iau de bun? Dacă vara nu e vară, versul mai e oportun? Şi iată-te căzut în gărgăunii mei, în viaţa mea ce valora doi lei, cu tot cu poezii, cu tot cu zmei! N-ai o ploaie pentru mine? E un foc ce nu s-a stins. Am! O să-ţi pară un nonsens al meu răspuns? Fă-mă luntre, râu sau pietre, umbra mea ca să te certe, setea mea ca să te ierte! Treci ca o furtună. Lacrimi pân’ la stele ochii mei adună. Nu ştiu dac-ai plecat de tot! Te-aş părăsi şi eu cumva, dar nu mai pot! Să doară mai mult pentru tine iubirea ce strâns ne-mpresoară? Ce gânduri absurde ai, vară! De dor ţi-am trimis veste! Visul se împlineşte. De unde să ştiu ce să fac altcumva? Tu nu trebuie să faci nimic. Să nu te întorci, să mă trezeşti, să spui ceva! Mi-e dor atunci când lupii mei urlă la tine şi nu ştiu dacă asta-ţi face rău, îmi face bine. Sunt mulţumită. Fac rime, valuri, cercuri în apele tale, ispită! Ce îţi spuneam? De nişte zmei… Tu-mi aminteşti de făt frumos ce se lupta cu ei. Voi şti cu fiecare carte să te găsesc, să te colind, s-ajung pe Marte, puţin câte puţin, carte cu carte. Atâtea cuvinte am şters! În loc se-nfiripă altele ca iarba, mai des, împotriva mea, vers după vers. Privirea am să mi-o las în mare. Tu să mi-o-ntâmpini cu răcoare şi s-o înveţi încet să zboare. Te pierd din ochi. Tu mă absorbi până s-o termina lumina, până vom fi orbi. Abandonează-mi-te printre alte vise mai vechi, mai noi, unele scrise! Atâta opoziţie nu se mai pomenise! Te recompun din tot ce nu se poate. Mă tem că voi pleca spre tine într-o zi, o noapte! Nu vrei să-mi spui ce e cu tine, de ce ai frig şi nori la geam! Eu ştiu demult ce iarnă vine, ce nu am! Cu premeditare te-am creat absurd, banal, neînzestrat, să nu te ating. Ca firele de curentat! Eu pot s-ajung! Spune-mi că vrei! Câte din veri vrei să-mi mai iei? Arde ceva! Mai multe focuri aprinse în inima ta au luat-o năvalnic prin sânge, prin cartea mea. E miercuri? Ce caută ale mele tremurânde cercuri? Stelele tale arzând fără de somn, fără de becuri! N-am ce să-ţi spun. Parcă ne-am cunoaşte! Hai să ieşim puţin! Zâmbeşti, recunoaşte! Aşa îţi e ţie făcută agenda: să nu-mi poţi da din timpul tău, în timp ce eu îţi scriu legenda. Secundele dezlegate fug de noi, ca şi cuvintele nespuse, neîntrebuinţate. Eşti de ţinut într-o carte! Doar aşa pot fi cu tine în lume, de mână, departe! Îmi pui la-ndoială reflexele, secretele. Îmi aleargă după tine gândurile, regretele. Te-am minţit şi te-am ascuns! Vară, dacă eşti, iarna mea nu te-a ajuns, de zâmbeşti, zâmbeşti! Vrăjiţii ochi de nicăieri nu vin. Cu ei am străbătut grădini, cu ei vorbesc, la ei mă-nchin. Cu fiecare căutare te găsesc altfel, mai mare, fantasma mea de neatins, năucitoare! Am să te întorc în timp, vară, să te iubesc! Probabilităţile, anotimpurile din inima ta mă neliniştesc. Busole, ceasuri, termometre, clepsidre ne macină, ne mănâncă din timp, puteri şi din minte necondiţionat, necontenit, înainte. Şi m-am gândit c-ai vrea să ştii ce gânduri am eu zi de zi, care oricum nu trec prin gândul tău, care oricum ne-ar face rău. Şi te-am strigat şi te-am purtat prin văi, deşi nu-ncap în ochii tăi, care oricum erau câini răi! Am văzut! Zbori la mică distanţă de nori. Eu? Aştept, scriu scrisori, gândindu-mă la tine deseori. Un fulger, de-o veni, îl iau de mână, lumina să-mi ajungă, senzaţia lui să îmi rămână. De-acum nimic nu-mi mai e greu. Inima îmi bate într-o carte, într-o pasăre, într-un zmeu. Cresc maluri imposibile-ntre noi. În toată Europa e război şi eu vreau vara înapoi! Dormi! E rece şi devreme. Nu mai am de ce mă teme. Am lăsat în lume semne: pauze între poeme. Iubirea mea de păpădie, nu am găsit în amintire vreo stea mai limpede-n privire, atât mister, nepotrivire! Iubirea mea, a mea zidire, nu am găsit, o fi să vie o stea ca tine, de hârtie? Al tău adânc de ape tace. Atât de blândă e-a ta pace! Cuvintele îţi par în van, stângace? Nu te feri! În ochii tăi m-aş adânci. Până la vara viitoare, vară, oi muri! Auzi cum îţi trec peste casă? Aş putea lângă tine s-aştept nemurirea. Mă lasă! Se-aud fericite valuri, pescăruşii departe, de care niciunul din noi n-a avut timp, parte. Arderi, zboruri, căderi, scrisori nedesfăcute le-am adunat, le-am păstrat calde, tăcute. Te vizitez în fiecare noapte. Doar vin şi plec. Nu stau departe. Îţi las cireşii înfloriţi în carte. Acum şi alţii vor putea vedea ce ochii tăi aprind în mintea mea: plâng ei, se naşte o stea. Tăcerea dogoreşte cuvintele nespuse, eu chem răcoarea, ninsorile-ţi apuse! Ţi-am desenat un tot mai negru relief de munţi, urcând, coborând pe pereţi, din ale noastre frunţi. Ce mai are acum importanţă? Goana, zmeiele înălţate la distanţă şi cum intri tu cu ele în rezonanţă. Ne distanţăm ca două singure mărgele, ca două ceruri împărţind aceleaşi stele, ca două universuri paralele. Iată-ne aşadar pierduţi, damnaţi separării! Fiecare vers e un semn al mirării, fiecare pas, al depărtării… Credinţa ta ar creşte cu un val de te-ai lăsa iubit, adus la mal. Asta zic eu că ar fi ideal. Tu crezi că e bine să fie la mijloc o aşteptare, o emoţie, o arsură, o tăcere, o cărare. Se-adună ani, străine! În inimă nădejde am că nu toate păsările s-au pierdut. Unele au ajuns la tine în geam… Îmi e dor să ascult când taci, de zâmbetul tău, de ai tăi maci! Nu ştiu ce-ar putea să-mi aducă, dar aştept ochii tăi salvatori de nălucă! Putea începe lumea de la noi, puteam merge-nainte sau veşnic înapoi! Tu lasă umbra care sunt să vină-n urma ta în cer şi pe pământ, ca nor, ca pasăre, ca vânt. Ţi-am desenat un şir de vorbe neînsemnate, plate, uniforme. Cu timpul au să se transforme în unele enorme. Nici măcar nu am existat! E atâta tăcere şi bine la tine! Voi pleca până mâine! Ce nu mi-ai dat, ce nu mi-ai spus, ce nu s-a întâmplat am contabilizat. Încă mai număr, nu am încheiat. Ştiam că totul ţine de concentrarea mea. Te-am concentrat prea mult: într-o sămânţă, într-o stea. Depărtarea, cu nerăbdarea ei, ne înghite şi nu am găsit timpurile, drumurile, cuvintele potrivite. Consoana mea în M major, ţi-am scris poveşti, scrisori de amor! Mirarea mea cu M de mână, atât din noi: neant o să rămână! Pentru unii sunt moartă, pentru alţii, vie: o pasăre, un zmeu, o păpădie. Ne vom rezema spate în spate, cu aripile însângerate, fără a fi zburat, înaripate! Mă voi minţi în continuare până voi uita sensul cuvintelor solare. În fiecare zi mă pierd, te pierd într-o scrisoare. Povestea parcă nu e toată. Sfârşitul nu e clar. Nu aş putea să mai iubesc o dată, în zadar! De fapt, iubirea nu ne aparţine. E taxa drumului spre cer, când ne-om preface-n cioburi mari de stele, în eter. Îmi spui ceva şi eu n-aud? Nu apreciez distanţa până la pământ. Întinzi mâna şi nu sunt? Sunt pe fundul unei ape. Tu curgi la vale, aproape. Şi cuvintele-mi, tăcerile-ţi vin să se adape. Când sufletul tău o vrea să se piardă îl aştept la mine pe Marte, în iarbă. Să vii cutezând ca în zbor, să vii irosind stele mii ca un vrăjitor!