Accente

Categorii Poezie
Autor(i) Iosefina Schirger
Editura Sfântul Ioan
ISBN 978-606-8969-99-2
Anul publicării 2021
Format eBook Comercial
Nota 5.00 (6 voturi)
Acordă o notă

 

Porunceşti acestor cuvinte sǎ vinǎ. Eu aprind lumina, caut stilou şi o iau pe hârtie, noaptea, spre tine, în chimonou. De nu te ştiam mǎ fǎceam caligraf de tavane. Aş fi desenat gutui, mere, sfere, frunze plane. De ce m-am oprit la tine ca şi cum ne-am cunoaşte? Ca-ntr-o poveste, calul meu iarba ta verde, o paşte. În fiecare cuvânt te caut în parte. Nu te-am gǎsit în nicio carte. Unde alergi: pe Lunǎ, pe Marte? În noi sunt flori cât pe-o câmpie şi nopţi albind de poezie. Nu te împotrivi! Ţi le las ţie! Nu ţi-am arǎtat încǎ ce pot. În mintea ta mǎ joc, înot. Spune-mi ceva în care sǎ cred idiot! De-ai fi triunghi în cerul meu pǎtrat, un vârf de munte deja escaladat, ce-aş mai avea de demonstrat? Când ai sǎ-mi vorbeşti despre distanţe, corpuri cereşti, fericiri necunoscute, pǎmânteşti? N-ai învǎţat nimic! N-ai înţeles vreodat’ din toate câte ni s-au întâmplat! Oricum totul se duce la vale grǎbit, disperat. Ce linişte, cereascǎ aranjare este pe fundul tǎu adânc de mare! Nu-ţi va aduce fiinţa mea vreo tulburare. Am supravieţuit unei toamne care nu trebuia sǎ mai vinǎ. Cǎ nu mǎ pot odihni tot tu eşti de vinǎ! Eşti spaţiul şi timpul de peste cinci fusuri orare, o parte nisip, douǎ pǎrţi sare. Cuvinte de-ţi ridic pe cer, e cǎ vrea muza, nu îi cer. Într-o zi, muzǎ, am sǎ pier! Şi totuşi te caut într-una. Inima nu ştie: e noapte, furtuna? Se spune cǎ nu tresari, cǎ ai inima de piatrǎ. Pot sǎ te schimb cu un fior şi o daltǎ! Nu ai gǎsit nimic în lumea asta sǎ te doboare, sǎ te sece, sǎ te aibǎ la picioare? Dormi ca un strat rǎsǎdit cu flori. Fluturii mei coloraţi îţi dau fiori, în formǎ deschisǎ de stea, de scrisori. Amprentele umbrei tale îmi dezbracǎ pomii de frunze, de iarnǎ, de petale. Mǎ strigi? Prea târziu! Eu te inund ca un izvor, de dor, cu poezii. Era un pustiu. Am umplut golul dintre noi cum numai eu ştiu! Kilometri de dor şi o toamnǎ am de la tine în gânduri, în vise, în caiete, în ranǎ! Mergând înapoi te-am întâlnit printre amintiri unde ţi-am dat drumul sǎ alergi, sǎ faci ce ştii. Erai ca un pârâu într-o pǎdure, un gând ascuns, bun ca sǎ tulbure. Nu se mai ştie în ce mod cuvântul s-a fǎcut luminǎ, materia - senzaţie, distanţa - nod. Te rǎzgândeşti. Amâni. Nu-i soare! Vino, nesfârşit, la plimbare! Nu ţi se pare cǎ munţii se ridicǎ şi fug toţi dupǎ tine, cǎ lumea pare micǎ, pǎmântul vrea sǎ creascǎ, iar bolta ta cereascǎ vrea sǎ mǎ urmǎreascǎ? La un pas de orbire, eşti pregǎtit sǎ te prinzi într-o necunoscutǎ, absolutǎ iubire? Existǎ mai multe moduri de a fi stea: eu îmi fac cer din umbra ta. În mintea mea trec Oltul cu care mǎ întrec, în ape de cuvinte sǎ te cuprind, înec. N-ai vrea sǎ te grǎbeşti undeva? N-ai unde? La câte întrebǎri ar trebui a-mi rǎspunde! Deschide, iubite, am nopţi nedormite şi frig în orbite! Ce îţi aduc? Vânare de vânt, vrǎji nerostite! Distanţa nu are nicio importanţǎ! În fiecare zi vin în gând, e drept, peste munţi, strǎzi, Olt, la tine. Te vǎd în fiecare clipǎ: un nor, o stea. Când te ajung, ating, eu sunt aripǎ. Îmi umpli noaptea clarǎ cu pacea ta solarǎ. Ating tǎcut al tǎu întuneric, iarǎ. Te hrǎneai cu umbre - şi eu - lumini sângerau risipite mereu. Ce ne-ar putea uni, zmeu? Între noi existǎ senzaţii care se hǎrţuiesc, munţi, strǎzi, zǎpadǎ neînceputǎ, ziduri care cresc. Mai mult sǎ-ndrǎznesc? Ochii tǎi obosiţi de luciditate ştiu cǎ a fi fericit înseamnǎ atât: libertate. Sunt cel ce crede-n tine ca-ntr-un rǎzboi homeric. Eşti cer de pǎsǎri. Eu te strig cumva eteric. În dar n-ai vrea acum de primǎvarǎ, un cer senin, un ghiocel, o inimǎ uşoarǎ? Întunericul tǎu ca o pasǎre îmi zboarǎ printre degete ce nu ştiu sǎ te ţinǎ, sǎ te aibǎ, sǎ te legene. Ca din stup roiesc spre tine rime, cântece strǎine. Tu îmi pari o varǎ lungǎ. O fi bine? Depindem de stele. Dacǎ nu mai eşti? Dacǎ ai ajuns un punct în care se întâlnesc paralele? Ţi-aduci aminte visul pe care îl aveam împreunǎ? Va fi un timp când ne vom plimba în sfârşit pe Marte, pe Lunǎ. De mânǎ mǎ strângi cu sfialǎ. Pe dinǎuntru se deschide o yalǎ. Inima-mi bate aritmic la tine în piept, goalǎ. Vezi, pânǎ acolo te iubesc cu ochii închişi, potrivnic, nebunesc. Nu pot sǎ definesc: arsura creşte, scade logaritmic, socotesc! Mai conteazǎ pe ce drum vom merge? Spre cer. Pe mare, la munte sunt cu tine orice ai alege! De aşteptat n-aştept nimic sǎ vie, cǎ mǎ şi mir de ce n-a fost, n-a fost nimic sǎ fie! Fantasmǎ cu dulceaţǎ de caise, doar la iubit ai porţile închise? Ce ar putea sǎ fie ori sǎ-nsemne arsura? Foc de lemne? Sunt mii de vise, nevǎzuturi ninse. Uite ceva inedit, muza îmi zise. E înşelǎtorie? Într-adevǎr existǎ? Vorbesc de ea poeţii: e fericirea tristǎ. Multe cuvinte înseamnǎ lipsa ta. Nimeni nu ne poate zǎri, cufunda. Nu putem fi vǎzuţi fericiţi undeva. Curajul tǎu, desigur, va fi din cel mai rar! A ne privi nu-ncape, nu îndrǎznim mǎcar! Pǎstrez pe undeva o urmǎ a ta. O pot transforma ziua în pǎpǎdie, noaptea în cucuvea. De aş fi cer sau o aripǎ sub blânda-ţi stelelor risipǎ, aş sta un timp, un ceas sǎ te privesc o clipǎ. Atât absurd nu existǎ niciunde! În ochii tǎi aş trǎi, aş zbura, m-aş ascunde. Iubite, mere-n meri mai ai? E varǎ încǎ-n colţul tǎu de rai? Orice ţi-aş cere tot nu-mi dai! Lasǎ-mǎ în casǎ! Vreau ca sǎ te simt. Mǎ prefac cǎ eşti şi tu. Cât pot sǎ mǎ mint! Ce sǎ te-ntreb? Dacǎ eşti bine? Mi-am interzis un timp sǎ vin, sǎ ştiu de tine. Zǎpada aratǎ cǎ ai trecut pe aici şi patul în care nu dorm. Întunericul are urmele tale mici, gerul şi cerul. Suntem spate în spate, douǎ crengi. Duci dorul soarelui. Duc dorul lunii. Negi? De unde oi fi rǎsǎrit cu-atâtea stele-n asfinţit? Eşti cerul sau doar eu m-am rǎtǎcit? Mǎ-nşel? Acolo parcǎ mǎ aşteaptǎ el, cu aceeaşi sfialǎ uşor imaterialǎ de rebel! Ce întâlnire? Suntem lumi paralele. Între noi e un du-te-vino de atomi, cuvinte, stele. Îţi pot desena întâlnirea cu un necunoscut: douǎ semne ale mirǎrii, unul orb, altul mut. A trecut o primǎvarǎ, alta stǎ sǎ ne surprindǎ, neştiind câtǎ zǎpadǎ a cǎzut sǎ ne cuprindǎ! De te-aş avea în cale o datǎ, întâmplǎtor, ca niciodatǎ, ordinea în cer n-ar fi schimbatǎ! La geam, pe strǎzi, în gând, pe mare tu mi-aduci vânt sǎrat din larg şi soare. Mǎ concentrez pe absolut. Îţi fac din aripi un nou scut. Cu timpul rana trece. A trecut. Nu faci nimic. Gândul ǎsta mǎ ajutǎ. Îmi aminteşte de tǎcerea albǎ, acutǎ. Colind în neştire pǎmântul cu steaua. Tu-ţi bei cu orbire mai departe cafeaua. Nimic nu mǎ poate opri sǎ te am, sǎ-ţi vorbesc, sǎ îţi scriu ceva! În ochii tǎi ce are preţ: un pumn de stele, un hârleţ? Nu ai fost niciodatǎ vorbăreţ? Te pot scufunda de douǎ ori într-o noapte. Zǎpada despre care îţi scriu, mov, ne desparte. Te am ascuns ca-n buzunar, în carte. Cu tine adorm şi plec departe. Am sǎ te duc într-o zi pe Marte! Erai o poveste cu n-a fost, nu va fi şi nu este, închipuitǎ, peste. Am pipǎit necunoscut, adânc şi trist abis tǎcut atât cât eu m-am priceput, cât tu ai desfǎcut. Nu te puteam salva. În vis alergai mai departe prin manuscris, prin noapte. Spune-mi ceva despre noi, despre lumina de-afarǎ! N-am sǎ închid! Te las sǎ vorbeşti numai tu, varǎ! Eşti responsabil pentru acest lirism pierdut, eu pentru primejdiile prin care te-am plimbat, trecut. M-am luminat! Nu-s tristeţile noastre! Tot ce ni se întâmplǎ e de la astre! Existǎ fiinţe al cǎror destin este sǎ se întâlneascǎ. Timpul tǎu defazat n-o sǎ mǎ opreascǎ! Primeşte aceste dovezi repetate! Cuvintele greşite pot fi reparate. O voce îmi spune sǎ te salvez din abisul în care eşti, dar tu nu crezi. La urma urmei egalǎ ne e vina. Ni se cuvine totul: pǎmântul, cerul, umbra şi lumina. Ţi-am adus mere. Gura, ochii, mâna, timpul nu ştiu, nu ţi-aş putea cere! De ce te miri? Ştiu din priviri! E atâta frumuseţe-n apa mǎrii, freamǎt, şoapte, strǎluciri! Ţi-aş fi zis cât de mult am iubit? De la apus, peste munţi, la rǎsǎrit, de neînţeles, desǎvârşit. Mândrǎ floare aşteptatǎ, nu ai cum sǎ ştii vreodatǎ rana mea nevindecatǎ! Cu-n gest al tǎu s-ar face varǎ. Iubite neajuns, ochii tǎi mari or fi de cearǎ? Am obosit sǎ alerg dupǎ tine, sǎ îţi scriu inutil. Schimbǎ-ţi adresa, pleacǎ-n exil! Nu mai e nimeni sǎ te poatǎ iubi, materie, spirit, pǎpǎdie, ce-oi fi! În fiecare vis mǎ vǎd la mare. Ce am uitat se-ntâmplǎ iar, cu disperare. Axa pǎmântului s-a-ntors de la cuvintele fǎrǎ de rost, dar tu nu ştii, nu-ţi aminteşti. N-ai fost. Cineva mi-a luat o clepsidrǎ sǎ mǎsor, sǎ despart cu ea aşteptarea, frigul de negura ta. Numeri zilele? Poate dura toatǎ viaţa! Arsura, distanţa sunt aţa. Probabil cǎ împrejur ciripesc pǎsǎrele. Om fi noi din trecut alergând pânǎ la cer, umbrele! Departe… s-a fǎcut foarte departe! La tine în gând o fi mai cald? Tot noapte? Nu ai vǎzut! Sunt alt om nou, viu, renǎscut. Nu am dar nicio putere în ochii tǎi adânci sǎ înot ca-n miere! Auzi ce sufletu-mi nebun pofteşte, cere! Neînţeles de iute om face un ocol prin aerul de munte, peste pǎmântul gol. Nu e în vis, e-un timp atins. Parol! M-afund în codri de verdeaţǎ din gândul tǎu, în ultima mea viaţǎ. Nicio frazare nu te ajunge, te sfâşie! Închipuite, eşti hrana mea vie! Iarna din tine presimte primǎvara, zmeu? O barcǎ rǎtǎcitǎ în largul tǎu sunt eu. Şi parcǎ se întoarce, parcǎ nu ar vrea, pare sǎ urce, parcǎ n-ar pleca… Ce tulburare în orbite avea! Sunt pǎsǎri ce te cautǎ. Între noi e o apǎ secatǎ, o mare cǎscatǎ. Suntem trei cu tǎcerea care danseazǎ. Pe tine ce gen de discuţie, distracţie, fatǎ, te intereseazǎ? E singur, foarte singur fiecare. Pe Valea Oltului ninge mai tare. Ori am cǎzut? Ori ai învins? Mi se pare? Descopǎr alte unghiuri la tine şi în cer. Mai lasǎ-mǎ o clipǎ, o noapte! Ani nu-ţi cer. Ninge. Între noi zǎpadǎ este. Sǎ vezi şi tu cum e sǎ-ţi fie frig, sǎ nu ai veste! Timpul ce ni s-a dat era distorsionat, ieşea mereu din tipar, ecuaţie, discuţie - un spaţiu-timp curbat. În gândul tǎu nu mai e cald pentru c-a nins. Dragostea poate sǎ nu-ţi fie datǎ niciodatǎ. Lapte cu ciocolatǎ când ai bǎut ultima datǎ? Şi totuşi nu eşti o himerǎ! Iubirea, de-a ajuns pânǎ la tine, e şi ea absurdǎ, neîntreagǎ, rea. E calea mea greşitǎ prin lumea-ţi liniştitǎ? Ce sǎ-ţi fiu eu? Ispitǎ? Vorbeşte-mi ca prin vis despre câmpii şi astre. O fi nins pe plaiurile noastre? Câtǎ iarnǎ e în lume! Norii stau sǎ se adune. Unde sunt zilele bune? În condamnarea asta la tǎcere ce aş spera? O viaţǎ aş mai cere! Iubite cât un asfinţit, freamătul mării l-ai simţit? A stat pământu-n loc? Inima ţi s-a oprit? Şi dacǎ n-o fi iarnǎ atunci în ochii tǎi, tot nu aş şti sǎ-not, sǎ fug, sǎ urc în ei! Parcǎ te loveşti uşor de pereţi, cum îmi treci din vis în vis necǎjit. Regreţi? Nu voi aduce vorba despre poezie! E un subiect de care toatǎ lumea se fereşte. Nu îl ştie. Când îţi pare rǎu, când suferi ca proasta, când lui îi transpirǎ palmele, tâmplele, coasta, e arsura dragostei asta? Îţi spun cuvinte prea lungi? Poţi sǎ le alungi, de existenţa ta posibilǎ sǎ mǎ convingi. Ca un ţipǎt neauzit ne-am risipit. Ca toate stelele… Din întunecimi de cuvinte fluturii au roit. Pǎsǎri ciudate ţi se rotesc în privire; pleacǎ, revin peste-o câmpie unde şi eu devin uşor o pǎpǎdie. Mai crezi în declaraţii de iubire? Poate ai uitat sau nu poţi sǎ te uiţi cum primǎvara reînvie. Tu mi-ai luat nopţi, nu munţi, castele, m-ai dus uşor pânǎ la stele forţând frontiere, minţii - limitele. Te vǎd pierdut, te caut neîntrerupt. Aştept sǎ treci, sǎ vii ca pe-un izvor ce-a inundat, ca pe un Prut. Desearǎ vom adormi în pace. Vom visa Oltul cum tace. Iubite, noaptea nu îmi place! Vei veni cândva. Mi-am dorit sǎ te vǎd dinainte de a cunoaşte cum arsura roade, renaşte. Adulmec teama-n tine de leneşǎ lianǎ, acea reţinere ascunsǎ nepersanǎ. Ce nevoie ai tu de cuvintele astea? Nu se poate da înapoi. Deschide uşile, ferestrele! Din oraşul fǎrǎ ieşire pleacǎ, îţi vin cuvinte neştiute, neîntâmplate amintiri, iubire! Te-aş întreba: de unde vii sau cine mi-a-ndreptat spre tine energia? De fapt, ce fiinţǎ tu ai fi ori dacǎ ai citit solia? Ţi-am umplut absenţa prin cuvinte. În urma ta vin, gonesc fără minte. Nici nu mai ştiu de-i noapte, frig sau ziuǎ. Uitarea s-a lǎsat. Este târziu. Adio! Ai crezut vreodatǎ cǎ vom exista? Niciodatǎ! În mintea mea… Stea din ceruri, n-ai scǎpare! Înţelegi cǎ totul moare? Nu sunt piedici. Luptǎ-te c-o muritoare! E aşa frumos decorul în care nu-mi vorbeşti! E-aproape zborul în care mǎ priveşti. Mǎ trezesc noaptea sǎ-ţi spun cǎ sângele fierbe nebun, cǎ nu mai ştiu unde punctul sǎ-l pun. Sǎ pleci din iubire! Eşti o nǎlucire! Nici nu cutez spre ochii tǎi. Au scântei. Prin ei primesc putere, dezlegare de la zei. Ţii minte? M-am trezit cuprinzându-te şi asta ţi-a întârziat gânduri, sensuri, minute. Câtǎ rǎbdare, nopţi, hârtie, sǎ îţi aştern covor de poezie! Te vreau al meu! Atât şi nu îmi pasǎ de toţi ai tǎi de nu nespuşi la masǎ! Mǎ îndoiesc cǎ pot mereu sǎ vin sǎ-ţi vorbesc. N-ai prefera sǎ fie totul ca înainte? Glumesc! De îndoialǎ, de la aşteptare, dorul s-a dus, tâmpla doare. Era ceva deosebit, greşit cum stǎteai la celǎlalt capǎt de pod, absorbit. Suntem locuiţi de un cosmos mai mic, o respiraţie ce nu va înceta sǎ existe, zic! Dac-ai fi, nu o pǎrere, tǎcerea ta mi s-ar pǎrea un câmp arat, un pom cu flori, o miere. Şi munţii-şi pierd în nori a lor sobrietare când ceţuri repezi trec cu seninǎtate. Nici veşnicia, vreo muzǎ, nu te dau pe spate? În rǎtǎciri de stil te chem, te-adun, în câte trei baloane de sǎpun. Un vânt amar, tumultuos a tulburat în gând un câmp cu flori sfios, orgolios. Parc-ai venit din nori. Îmi luneci pe fereastrǎ. Ca o pedeapsǎ plinǎ de tǎceri e toamna noastrǎ! Locuieşti pe dinǎuntrul meu. Îmi trimiţi rânduri lungi din avioane de hârtie, eu - lungǎ, o poezie. Am lǎsat notat, neterminat timpul în care te-am visat şi fluturi în ghiveci, aripi la fereastrǎ, ţi-am plantat. Dacǎ te-ai întâlnit cu poezia mea, e suficient! Eşti, sunt parte din ea, din experiment. Cuvintele intrǎ pe fereastrǎ. Ne locuiesc. Am avut nevoie de timp, de luciditate sǎ înţeleg, sǎ îţi dovedesc. Vorbeai mai mult decât vorbeam eu; concis, înţelept; din ochi, mâini, din inima neagrǎ de zmeu… Pe dinǎuntru nu vrei nimic? Un vers nu te-ar mai înverzi un pic? Aşa cum de umbrelǎ tu n-ai avea nevoie, sǎ ning, sǎ te ating, eu nu-ţi cer ţie voie! Nu crezi cǎ dacǎ tac ai fi pustiu? Sǎrac şi gol, zmeule, ştiu! N-aveai nici ochi, nici inimǎ, nici gurǎ! Pe-un câmp arat, o patǎ de culoare verde, o adânciturǎ… Ce minte nepǎtrunsǎ şi fǎrǎ de-nţeles! Ţi-am arǎtat arsura, rana, cât am putut de des. La sfârşitul acestui poem în românǎ, mǎ aştept sǎ te arunci cu stele cu tot în aer, în Olt, în fântânǎ. Nu-mi vine sǎ cred cǎ am ajuns pânǎ aici, cǎ alerg insistent cu toate cuvintele înainte, ca un poet imprudent! E târziu. Aprind lumina. Cum o fi: zi, în Argentina? O fi romantic Oceanul Atlantic? Te duc în vis ori cu maşina, cinetic, cuantic, cu avionul, cu marina? Urc nişte scǎri. E atâta luminǎ! Parcǎ aud un pescǎruş şi marea închipuitǎ şi vântul zǎlud. Doar eu vorbesc. Sunt stǎri confuze. Cuvintele, tǎcerea te-or înveli, te-or sǎruta pe buze. Rǎmâi cu bine înconjurat de mare! Nu mai e nimeni, niciun pod. Distanţa doare. Cât voi putea sǎ te mai am? Firesc ar fi un veac de ani. Furnicǎturi din cosmos, de la tine, încǎ primeam. De rǎscolesc oceane, de pot sǎ-nnebunesc, e cǎ nu te iubesc atât cât ştiu ca sǎ iubesc! Mereu despǎrţiţi de un pas, mereu în urmǎ rǎmas, dǎ-mi altǎ viaţǎ, un ceas! Din al tǎu abis himeric am nǎscut un întuneric şi mǎ simt în acel spaţiu un haotic, nu, biotic loc geometric. O pasǎre nu mǎ lasǎ sǎ dorm. Sentinţa e datǎ. Clepsidra cu tot cu nisip a fost rǎsturnatǎ. Am corectat ce ţi-am scris. N-am regretat ce am zis. Am inventat un vis. Am sǎ-ţi conving fantoma sǎ mǎ lase-n pace. Ea e înţeleaptǎ, eu sunt tenace. Nu am ţinut cuvintele în loc. Am fǎcut ce trebuie: le-am lǎsat sǎ curgǎ. Am avut noroc! Am lǎsat iarba rea sǎ se piardǎ, focul sǎ suie, lumina sǎ ardǎ. Am sǎ mai scriu câteva versuri despre stelele tale în colţuri, decolorate, stinse cosmosuri. Mǎ uit şi nu gǎsesc vreo poartǎ. Aducǎtor de semne, vii? Te-aratǎ! Umbre în umbrǎ o sǎ disparǎ… Cum ţi-o fi iarba de verde, vara de varǎ? Ai mai primit atâtea stele, ai mai citit ceva ca versurile astea rele? Am rǎscolit adânc abis cu ele. Eu ştiu cǎ şi tu eşti o ranǎ, o nemiloasǎ insomnie nu te lasǎ, vanǎ. E ca şi nedormirea mea: nepǎmânteanǎ. Cum din a ta tǎcere nu fac negoţ, avere, tu poala de cuvinte sǎ n-o transformi în fiere! Peste o clipǎ se face întuneric şi nu te pot trezi, striga, minţi retoric. Ce straniu lucru vremea! Departe s-o-ntâmpla. Subţire calci nisipul şi tot în urma mea. M-am nǎscut cu o sutǎ de ani înainte. Pot sǎ aştept, sǎ inventez, sǎ te plimb liniştitǎ în minte. Nici merii nu mai vor sǎ doarmǎ! Vino sǎ-i vezi în flori cum se destramǎ! Ce plouǎ - sunt nebun - peste tot ce aş fi vrut sǎ îţi arǎt, sǎ-ţi spun! De mânǎ cu norii, cerul, faţǎ-n faţǎ plecǎm sau mai rǎmânem agǎţaţi de-o viaţǎ? Cu ce-ai pleca la tine din lumea asta mare? Se-aude-n tine Oltul, iubite, nu-i scǎpare! Sigur cǎ e rǎzboi! A fost mereu. Pacea e ceva inventat. Ne rǎzboim între noi, zmeu! Nu toate stelele sclipesc la fel, nu toate visele ne sunt frumoase! Iubite, iarna va veni! O simt în oase…

 

Adaugă un comentariu

Opiniile cititorilor

Nu există comentarii. Fii primul care își spune părerea!

Adaugă o întrebare

Trebuie să fiți autentificat pentru a pune o întrebare. Autentificare Facebook

Întrebările cititorilor

Nu există întrebări. Pune o întrebare vânzătorului!
Acest site foloseste cookie-uri. Află mai multe Am înteles